CEA MAI SCURTĂ CALE CĂTRE RAI

          
        - Cea mai scurtă cale către rai 
          Nu judeca şi nu vei fi judecat ! 
      Un om îndrăgostit de flori se plimba cândva pe o pajişte  cu multe flori înflorite.Deodată, printre multe flori obişnuite, a văzut strălucind în lumina soarelui, o floare înaltă şi minunată, care i s-a părut a fi o varietate de crin. S-a îndreptat către floare şi, cu bucurie, a cules-o.Cu ea şi-a înfrumuseţat buchetul ce îl avea.Cînd s-a întors în camera sa, aşezând florile într-o vază cu apă, şi-a dat seama că din buchet vine un miros greu şi neplăcut. S-a minunat de acest miros şi, nu după multă vreme a descoperit că pricina era chiar splendida floare .A întrebat un cunoscut ce fel de floare era aceea şi a aflat că floare nu numai că avea un miros neplăcut , dar era şi otrăvitoare. Se înţelege că, pe dată,a îndepărtat-o din vaza cu flori, în ciuda frumuseţii ei înşelătoare.
     Prea iubiţilor, şi în viaţă, adesea, se întâmplă la fel - CA ÎN BUCHETUL VIRTUŢILOR OMENEŞTI să se strecoare şi astfel de flori care, nu numai că nu adaugă nimic la frumuseţea lui, dar urmăresc chiar să-l nimicească. Asemenea floare înşelătoare, arătânde-se în chipul virtuţii, dar ascunzând în sine răul miros al patimii, este OSÂNDIREA APROAPELUI din pricina scăderilor lui morale.
     Printre creştinii noştri ortodocşi de astăzi se întinde, cu multă îzbândă, acest greu păcat. Unii, în mod greşit, îl socotesc ca pe ceva nevinovat din punct de vedere duhovnicesc. Alţii îl iau ca pe ceva folositor, iar alţii îl socotesc chiar virtute. Acest păcat a reuşit să câştige mulţi adepţi, deoarece se arată în chipul virtuţii.
Adesea, îşi pune chiar masca râvnei pentru bine, adevăr şi dragoste. Pentru aceasta, cei mai mulţi oameni îl săvârşesc cu conştiinţa împăcată. În realitate, el are urmări dezastruoase. Perseverenţa în el zădărniceşte mântuirea sufletului.
     Trebuie să spunem cu îndrăzneală că, dintre cele mai grele păcate, OSÂNDIREA  este cea mai răspândită printre oameni. Valurile ei se revarsă asupra lumii asemenea unui potop de păcat ameninţător , în care se îneacă, în egală măsură, oameni de toate rangurile şi poziţiile sociale. Se osândesc, unii pe alţii. Se osâdesc între ele familii întregi. Se osâdesc, într-un cuvânt, toţi : vecini, rude, prieteni, cunoscuţi, chiar şi acei care se socotesc pe sine ca buni creştini, destul de încercaţi în viaţa duhovnicească. Se osândesc unii pe alţii, preoţii şi monahii, fraţi întru HRISTOS, care ar trebui să trăiască în DRAGOSTE şi în deplină UNITATE DE CUGET.  Şi rari sunt aceia care, practicând această amarnică şi nefericită  ,,virtute,, , să se gândească la faptul că prin aceasta rănesc pe aproapele, mânie pe DUMNEZEU , se fac sminteală celor din jur şi se păgubesc pe sine.
...  Sfântul Ioan Scărarul spune : ,, Precum focul este opus întru totul  apei , astfel şi cei care vor să se mântuiască nu trebuie să osândească. CUM SE VA MÂNTUI OMUL CARE ÎN FIECARE ZI OSÂNDEŞTE PE FRAŢII SĂI, PENTRU CARE HRISTOS A FOST RĂSTIGNIT PE CRUCE ???
       Ca să luăm folos din pilda înfăţişată la acest sfânt părinte , trebuie să asemuim mântuirea cu focul şi osândirea cu apa. Experienţa ne arată că cel care varsă apă peste foc îl va stinge. La fel , şi cel ce osândeşte pe aproapele său îşi păgubeşte mântuirea sufletului.  Să arate unii că, din râvnă pentru bine, au osândit pe aproapele lor din cauza patimilor lui. Să se încredinţeze că ei tocmai prin aceasta au socotit să ajute aproapelui şi să se mântuiască. Cine poate să toarne apă pe foc şi să-l ţină aprins ori să îl aţâţe ???
Dacă osândeşti, te păgubeşti prin aceasta, iar prin acestlucru nu aduci folos nimănui. Nu acesta este mijlocul de a ajuta pe aproapele !
     Cine osândeşte pe aproapele , cine îl bârfeşte şi îl critică ( aceasta este firea osândirii)  este ORB  întru totul în viaţa duhovnicească . Iar dacă orb pe orb va purta de mînă , amândoi vor cădea în groapă (Mt.15,14).      DECI SĂ LUĂM AMINTE, DRAGII MEI !
                               ( Arhimandrit SERAFIM ALEXIEV )