Străbaterea întregului drum (al mântuirii) constă în acestea trei: în pocăinţă, în curăţie şi în desăvârşire.
Şi ce este curăţia pe scurt ? O inimă miloasă pentru toată firea zidită.
Dar ce este desăvârşirea ? ADÂNCUL SMERENIEI, care e părăsirea tuturor celor văzute şi nevăzute, cele văzute fiind toate cele supuse simţurilor, iar cele nevăzute cele cunoscute cu mintea. Ea constă în a fi în afară de grija pentru ele.
Şi iarăşi, pocăinţa este ,, o moarte îndoită şi de bunăvoie faţă de toate. Iar inima miloasă este arderea inimii pentru toată zidirea, pentru oameni şi păsări, şi animale, şi demoni, şi pentru toată făptura ,, .
Şi iarăşi: ,, Până ce suntem în lume şi trăim în trup, chiar dacă ne-am înălţa până la înălţimea cerului, nu putem să fim fără fapte, fără osteneală şi într-o lipsă totală de griji. Aceasta este desăvârşirea, crede-mă. Iar ceea ce este mai mult decât aceasta este o închipuire necugetată ,, .
Sfântul Maxim zice şi el: ,, Iubirea de înţelepciune în duhul virtuţii poate pricinui nepătimirea gândirii, dar nu nepătimirea firii. Prin ea, adică prin nepărtinirea gândirii, vine in minte harul unei plăceri dumnezeieşti ,,. Şi iarăşi: ,, Cel ce a făcut experienţa întristării şi plăcerii s-ar putea numi om cercat, ca unul ce a cunoscut, prin cercetare, stările plăcute şi neplăcute ale trupului; desăvârşit este însă numai cel ce a biruit cu puterea raţiunii plăcerea şi durerea trupului; în sfârşit, om întreg este cel ce a păstrat prin năzuinţa statornică spre Dumnezeu neschimbate deprinderile dobândite prin făptuire şi contemplare ( vedere ).
Pentru aceasta s-a şi socotit că deosebirea ( discernământul ) e mai mare decât toate virtuţile. Căci cei în care se iveşte aceasta, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, iluminaţi de lumina dumnezeiască, pot să deosebească în chip limpede lucrurile dumnezeieşti şi cele omeneşti, şi vederile tainice şi ascunse.
( Calist şi Ignatie Xanthopol).
Şi ce este curăţia pe scurt ? O inimă miloasă pentru toată firea zidită.
Dar ce este desăvârşirea ? ADÂNCUL SMERENIEI, care e părăsirea tuturor celor văzute şi nevăzute, cele văzute fiind toate cele supuse simţurilor, iar cele nevăzute cele cunoscute cu mintea. Ea constă în a fi în afară de grija pentru ele.
Şi iarăşi, pocăinţa este ,, o moarte îndoită şi de bunăvoie faţă de toate. Iar inima miloasă este arderea inimii pentru toată zidirea, pentru oameni şi păsări, şi animale, şi demoni, şi pentru toată făptura ,, .
Şi iarăşi: ,, Până ce suntem în lume şi trăim în trup, chiar dacă ne-am înălţa până la înălţimea cerului, nu putem să fim fără fapte, fără osteneală şi într-o lipsă totală de griji. Aceasta este desăvârşirea, crede-mă. Iar ceea ce este mai mult decât aceasta este o închipuire necugetată ,, .
Sfântul Maxim zice şi el: ,, Iubirea de înţelepciune în duhul virtuţii poate pricinui nepătimirea gândirii, dar nu nepătimirea firii. Prin ea, adică prin nepărtinirea gândirii, vine in minte harul unei plăceri dumnezeieşti ,,. Şi iarăşi: ,, Cel ce a făcut experienţa întristării şi plăcerii s-ar putea numi om cercat, ca unul ce a cunoscut, prin cercetare, stările plăcute şi neplăcute ale trupului; desăvârşit este însă numai cel ce a biruit cu puterea raţiunii plăcerea şi durerea trupului; în sfârşit, om întreg este cel ce a păstrat prin năzuinţa statornică spre Dumnezeu neschimbate deprinderile dobândite prin făptuire şi contemplare ( vedere ).
Pentru aceasta s-a şi socotit că deosebirea ( discernământul ) e mai mare decât toate virtuţile. Căci cei în care se iveşte aceasta, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, iluminaţi de lumina dumnezeiască, pot să deosebească în chip limpede lucrurile dumnezeieşti şi cele omeneşti, şi vederile tainice şi ascunse.
( Calist şi Ignatie Xanthopol).
