DESPRE RĂBDARE ȘI DISCERNĂMÂNT

    Cei ce vor să asculte de cuvântul lui Dumnezeu și produc rod bun sunt însoțiți de aceste semne: suspinul, tînguirea, tristețea, liniștirea, plecarea capului, rugăciunea, tăcerea, străduința, plânsul, durerea, osteneala inimii pentru evlavie. Iar faptele lor sunt: privegherea, postul, înfrânarea, blândețea,îndelunga-rabdare, rugăciunea neîncetată, meditarea dumnezeieștilor Scripturi, credința, smerenia, iubirea de  frați, supunerea, osteneala, greaua-pătimire, dragostea, bunătatea, cuviința și toată lumina care este DOMNUL. Iar semnele celor ce nu dau rodul vieții sunt acestea: trândăvia, semeția, privirea împrejur,neatenția, cîrtirea, tulburarea minții. Iar faptele: săturarea pântecelui, mînia, iuțimea, bîrfirea, mîndria, vorbirea fără rost,necredința, nestatornicia, uitarea, neorânduiala, cîrtirile urîte,iubirea de argint, cearta, disprețul, flecăreala, rîsul fără rost, bunul plac și tot întunericul care este satana.
    Amăgind vrajmașul pe Adam și prin aceasta făcându-se domn peste el, a răpit de la el stăpânirea și s-a făcut stăpânitor al veacului acestuia. Căpetenie a veacului acestuia și stăpânitor al celor văzute a fost la început omul, fiind rînduit la aceasta de către Domnul Căci nici focul nu putea ceva împotriva lui, nici apa să-l înece, nici fiara nu-l vătăma, nici otrava nu-și producea efectul asupra lui. Dar, o dată ce s-a supus amăgirii, a predat stăpânirea amăgitorului. Din aceasta pricină vrăjitorii și descântătorii se vădesc cu îngăduința lui Dumnezeu, printr-o lucrare potrivnică, făcătorii de lucruri minunate. Ei stăpânesc otrăvurile și cutează împotriva focului și apelor, cum arată cei din jurul lui Iani și Iamvri, ce s-au împotrivit lui Moisi, și Simon, ce s-a împotrivit corifeului Petru.
   Socot, zice, că slava dinainte a lui Adam strălucind la fel ca fața lui Moise rănea puternic pe vrăjmașul care o privea. Prin aceasta se dovedea că s-a desființat împărăția.Nimic nu ne împiedică să aducem și cuvîntul Apostolului spre dovedirea acesteia: ,, A împărățit moartea de la Adam până la Moise și peste cei ce n-au păcătuit”(Rom.V). Căci mie mi se pare că fața  slăvită a lui Moise restatornicește chipul și înfățișarea primului om, zidit de mâinile lui Dumnezeu. Pe acesta văzându-l atunci mortea, adică diavolul, pricinuitorul morții, bănuiește că va cădea din împărăție, iar cînd îl vede la Domnul, știe că pătimește aceasta cu adevărat. Prin urmare, această slavă creștinii nemincinoși o îmbracă de aici. Și prin aceasta ei surpă dinăuntru moartea sau patimile de ocară care nu pot să mai lucreze , deoarece slava Duhului strălucește în sufletele lor întru toată simțirea și încredințarea; iar la înviere moartea va fi surpată cu desăvârșire.
    Vrăjmașul amăgind pe Adam prin femeie, ca prin cineva asemenea lui, a făcut să i se ia slava ce-l învăluia.Și așa s-a aflat gol, și si-a văzut urâțenia lui pe care mai înainte nu o vedea, întrucât cugetul lui se desfăta cu frumusețile cerești...Sfîntul Simeon Metafrastul

DESPRE IUBIRE LUI DUMNEZEU PENTRU OAMENI

    Cât de mult ne iubește DOMNUL noi nu putem pricepe.
Vedem crucea, știm că a fost răstignit pentru noi și că a murit în chinuri și, cu toate acestea, prin sine însuși sufletul nu poate înțelege această iubire; ea nu este cunoscută decât prin DUHUL SFÂNT.
Harul Duhului Sfânt e atât de dulce și mila Domnului e atât de mare, că e cu neputință să fie descrise, dar sufletul e atras nesăturat spre EL, căci este aprins de iubirea DOMNULUI , cu totul înghițit de Dumnezeu
și are în EL mare odihnă, și atunci uită cu desăvârșire lumea. Dar Domnul Cel Milostiv nu dă totdeauna sufletului așa; uneori îi dă iubire pentru întreaga lume și atunci sufletul plânge pentru întreaga lume.
  Îl roagă  pe Stăpânul Cel Bun și Milostiv să reverse harul Său peste orice suflet și să-l miluiască cu milostivirea Sa.

   Ce- ți voi da în schimb Ție, Doamne, pentru atât de multă milă revărsată asupra sufletului meu?
Dă-mi, rogu-Te, să-mi văd fărădelegile mele și să plâng totdeauna înaintea Ta, pentru că Tu iubești sufetele smerite și le dai harul Sfântului Duh!
    Dumnezeule Milostive,iartă-mă!
Tu vezi cum este atras sufletul meu spre Tine, Ziditorul meu.
Tu ai rănit sufletul meu cu iubirea Ta și el însetează după Tine, atunci și fără sfârșit tânjește și nesăturat năzuiește el spre Tine ziua și noaptea și nu mai vrea să vadă lumea aceasta, deși o iubesc, pentru că mai presus decât toate Îl iubesc pe Ziditorul, și sufletul meu te dorește pe Tine.
   O, Ziditorul meu, deși eu, neînsemnata TA făptură, Te-am întristat atât de mult, Tu nu ți-ai adus aminte de păcatele mele.

   Dacă ar ști oamenii ce e iubirea DOMNULUI, ar alerga grămadă spre HRISTOS,
și EL i-ar încălzi pe toți cu harul Lui. Milostivirea Lui e negrăită.
Din iubirea lui Dumnezeu sufletul uită pământul.
   Domnul iubește mult păcătosul ce se pocăiește și îl strânge cu drag la pieptul Său:
 „ Unde ai fost, copilul Meu? De multă vreme te aștept”.
Domnul îi cheamă la EL pe toți prin glasul Evangheliei, și glasul Lui răsună în lumea întreagă:
 „ Veniți la MINE toți cei osteniți și EU vă voi odihni pe voi. Veniți și beți apa cea vie.
Veniți și învățați că Eu vă iubesc. Dacă nu v-aș iubi, nu v-aș chema. Nu pot suferi să se piardă nici măcar una dintre oile Mele. Chiar și pentru una singură Păstorul se duce în munți să o caute.”
    „ Veniți, deci , la Mine, oile Mele. EU v-am făcut și vă iubesc.
 Iubirea Mea pentru voi M-a adus pe pământ și EU am îndurat totul pentru mîntuirea voastră,
și vreau ca voi să cunoașteți iubirea Mea și să spuneți ca apostolii pe Tabor:
 DOAMNE, BINE ESTE NOUĂ ÎMPREUNĂ CU TINE !”

   Domnul Cel Milostiv ne-a dat nouă, păcătoșilor, pe DUHUL SFÂNT și n-a cerut de la noi nici o plată, dar fiecăruia dintre noi îi spune ca Apostolului Petru : „ Mă iubești tu pe MINE ?” (In 21,15).

Astfel, Domnul vrea de la noi numai iubire și se bucură de întoarcerea noastră.
 Milostivirea Domnului față de om e așa: de îndată ce omul încetează să mai păcătuiască și se smerește înaintea lui Dumnezeu, Domnul îi și iartă Milostiv totul și-i dă harul Duhului Sfânt și puterea de-a birui păcatul.

   Lucru uimitor : omul se scârbește de fratele lui atunci când acesta e sărac sau nespălat, deși este om ca și el, dar DOMNUL ne iartă totul ca o mamă iubitoare copilului ei și nu se scârbește de nici un păcătos, ba mai mult, îi dă darul Sfântului Duh.
   Dacă oamenii ar cunoaște iubrea Domnului pentru noi, s-ar preda cu desăvârșire voii Lui sfinte și ar trăi într-o asemenea odihnă în Dumnezeu ca niște copii de împărat.
Împăratul poartă de grijă de toate: și de împărăție, și de familie, și de copii, iar fiul său trăiește liniștit în palat, toți îl slujesc și el se bucură de toate fără nici o grijă.
 Tot așa, cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu trăiește în pace, mulțumit de soarta lui, chiar dacă ar fi bolnav, sărac sau prigonit. Are odihnă pentru că harul Duhului Sfânt  e cu el, și dulceața Duhului îl mângâie,
 și se întristează numai de faptul că l-a supărat mult pe DOMNUL său preaiubit.

   Ah, cum trebuie să trăim pe pământ ca sufletul să simtă întotdeauna că rămâne cu Dumnezeu.
Domnul a zis: „ Nu vă voi lăsa orfani!” și ne-a dat Duhul Sfânt și sufletul trebuie să simtă că Duhul Sfânt viază în el.
Acum însă, norodul a rătăcit de la calea cea bună, și oamenii s-au făcut nemiloși, s-au împietrit cu toții
și nu mai e iubire, de aceea, nici nu mai simt iubirea lui Dumnezeu.

   Ah! dacă ar fi cu putință, le-aș arăta pe Domnul și le-aș spune:

 „ Priviți cum este Domnul ! În fața iubirii Lui sufletul omului se topește ca ceara ”.

Dar această iubire nu se poate vedea numai cu mintea simplă; ea este cunoscută prin Duhul Sfânt.

  DOAMNE, dă-mi să vărs lacrimi pentru mine însumi și pentru întreaga lume,
  ca noroadele să Te cunoască și să trăiască veșnic împreună cu Tine.
  Doamne, fă-ne vrednici de darul smeritului Duh Sfânt ca să înțelegem slava Ta.
  Sufletul meu e întristat până la lacrimi multe:
 mi-e milă de oamenii care nu cunosc dulceața străpungerii sfinte a inimii.
 Sufletul meu dorește cu putere ca mila Domnului să fie cu toți, ca lumea întreagă,
 toți oamenii să știe cât de fierbinte ne iubește Domnul,
 ca pe niște scumpi copii.(Cuviosul Siluan Athonitul)

   

ADEVĂRURILE ÎN CARE CRED

   
   OMULE CREȘTIN! Atât cât mai ai timp, străduiește-te aici, pe pământ, să devii apropiat al lui DUMNEZEU și al sfinților Lui prin credință și prin  evlavie; fii îmbisericit, pătrunde-te de duhul bisericesc, de duhul pocăinței, sfințeniei și al păcii, al cugetării de cele dumnezeiești, de duhul dragostei, al blândeții al smereniei al răbdării celei bune, al mântuirii. Nu-ți înălța capul cu semeție și nu o disprețui pe maica ta, BISERICA, ce te mântuiește; mergi deseori la biserică în vremea sfintelor slujbe, stai cu smerenie, ascultă, cugetă sau citește și cântă. Dacă nu vei deveni aici al ei și prin aceasta al lui Dumnezeu, vei rămâne străin și de ea, și de Dumnezeu, și după moarte Dumnezeu nu te va primi, și toți sfințiI Lui se vor lepăda de tine ca de cineva străin lor după duh și după dispoziția inimii șI a gândurilor, și vei fi izgonit în țară străină - în locul cel întunecat și arzător al duhurilor căzute și al sufletelor omenești nepocăite. Fii înțelept, ca să scapi de meșteșugirile diavolului și să ajungi la menirea ta cea înaltă.

    Tu faci parte din Biserica lui Dumnezeu, altfel spus din obștea  celor care cred în HRISTOS; această Biserică este Trupul cel unul al lui Hristos, și HRISTOS DUMNEZEU este CAPUL. Oare ești un mădular vrednic, oare trăiești cu sfințenie, oare te pocăiești mereu, oare îți îndreptezi inima și viața, obiceiurile, gândurile, simțămintele, planurile, năzuițele, toată purtarea ta ? Ești mădular VIU sau MORT ? Te vor primi oare sfinții atunci când te vei muta din viața aceasta vremelnică în cea veșnică ? Oare nu te vor lepăda ca pe un mădular putred, împuțit, netrebnic ? Oare partea ta nu va fi cu a celor lepădați de la Dumnezeu ? Grăbește-te să îndrepți lucrurile, să îndrepți toată purtarea ta. Ți s-a dat timp pentru asta.
             
                                    ( SFÂNTUL IOAN DE KRONSTADT)

PĂRINTELE ARSENIE BOCA DESPRE PORUNCA: CREŞTEŢI ŞI VĂ ÎNMULŢIŢI

         PĂRINTELE ARSENIE BOCA DESPRE PORUNCA: CREŞTEŢI ŞI VĂ ÎNMULŢIŢI

      Trebuiau să crească spiritual și apoi să se înmulțească. Ori ei ce-au făcut?
Neascultând porunca de-a nu mânca din toti pomii - că numai prin nevoința ascultării de o poruncă creștem spiritual - au mâncat din pomul cunoașterii binelui și răului - s-au cunoscut unul pe altul că-s goi, și, primul rezultat, un criminal ( Cain ).
    Era ca și porunca înmulțirii, dar nimeni nu știe clar cum ar fi fost aceea în virtutea ascultării desăvârșite de-a se feri de ,,cunoaștere ”.
    Poate că instinctul înmulțirii, sădit ca lege, urca și el la alte valori și nivele, care n-ar fi afectat nemurirea.
    O analiză de biologie nu strică: glandele endocrine din specific constrâng, oarecum, partenerii erotizând prin hormoni scoarța cerebrală spre împlinirea legii înmulțirii.
    Când însă omul nu-și pune nici o frână,nici o răspundere în cale - nici o creștere spirituală - atunci urmează numai o lege a firii sale fizice- la nivelul dobitoacelor.(,, Omul în cinste - de fiu al lui Dumnezeu - fiind, alăturatu-s-a dobitoacelor și s-a asemănat lor” Psalmul 48,21). Când însă dă dovadă de capacitatea înfrânării, a răspunderii, a stăpânirii de sine, erotizarea scoarței cerebrale ridică omul de la instinctul orb la iubirea conștientă, de la animal la om.
    Roadele acestei iubiri - chiar în condițiile pierderii nemuririi- nu mai sunt criminalii.

    Cum ar fi arătat oamenii în starea de ascultători de Dumnezeu, o arată Enoh și Ilie, răpiți cu trupul de pe pământ. Maria Egipteanca, care după pocăință mergea pe apă, își cunoștea data morții cu un an înainte.
    Legea gravității a biruit-o și sfântul Serafim mergând prin aer, răpit de rugăciune. Semn că puterea Duhului care se purta pe deasupra apelor la creație, cu care mergea și Iisus pe valurile înfuriate de furtună și care S-a făcut nevăzut cu trupul din ochii celor ce voiau să-L omoare înainte de vreme, aduc și trupul fizic în stări care nouă ne sunt necunoscute, dar pe care le gândim laolaltă cu nostalgia Paradisului. Le vom dobândi însă, după învierea ce-a de obște, cand se va face rânduiala definitivă cu omul și cu toți factorii care-l prezintă așa cum e, în modul de acum al existenței.

                   ,, CÂND SE VOR DESFRÂNA NU SE VOR ÎNMULȚI ”
                                                                                                (Osea 4,10)

   E prima măsură împotriva acestei patimi. ,, Dumnezeu e mult milostiv și îndelung răbdător dar nepedepsit nimic nu lasă.”       ( Naum 1,3).
   Atotprezența lui Dumnezeu e activă la toate nivelele creației sub primele două moduri: 
1) ca judecată și 
2) ca Har ( sau dar).
   Deci cum se mișcă libertatea și stăpânirea de sine a omului îi revine fie osândă, fie dar.
   Noi, toți suntem asistați de Cel Atotprezent și notați într-un flux continuu în mai multe locuri. Un loc e ,, Cartea Vieții ” , altul e codul nostru genetic, factorul nostru ereditar.,, Pedepsesc vina părinților în copii până la al treilea și al patrulea neam” ( Exod 20,5). 
Al cincilea neam nu mai e pomenit fiindcă neamul aceluia pedepsit s-a stins.
   Situația pe teren se petrece în chipul următor: Taina nunții e dată omului de Dumnezeu de la creație, dar prima pereche s-a grăbit la sfatul și ispita unui 
 ,, șarpe”.  Prima pereche trebuia întâi să crească și sufletește până la capacitatea de a-și putea stăpânii instinctul, dar, grăbindu-se, instinctul a ajuns el să conducă mintea și să scoată omul  de sub ascultarea lui Dumnezeu, care ar fi întărit libertatea și conducerea conștientă a acestui instinct cu rostul exact al lui, după destinul care i-l dase Dumnezeu.
   Această grabă și neascultare a primei perechi e păcatul strămoșesc, și aceasta s-a înscris în factorul ereditar al omului. Această deviere a fost și cauza potopului. Dar potopul n-a fost totuși leacul păcatului strămoșesc. Atunci a zis Dumnezeu , că-I pare rău că a făcut pe om
(Facere 6,6).
   Putea să le șteargă cu totul urma de pe pământ dar, avea o făgăduință primilor păcătoși, când i-a scos din starea de rai în lumea aceasta de necazuri, că le va trimite un Mântuitor care să-i izbăvească de sub tirania celui care i-a robit păcatului. Le-a trimis pe IISUS HRISTOS. Dar îi izbăvește numai dacă-L iubesc pe EL mai mult decât lumea și mai mult decât se iubesc pe sine și viața asta în condițiile patimilor cu care s-au obișnuit și li se pare viața normală și naturală.
   E o greutate: instinctul se prezintă mai devreme decât mintea. Și numaidecât mai vine o greutate: patimile cer ele libertate și întâietate.
   Așa se explică știri ce ne vin de necrezut. Intr-o școala mixtă, undeva, se înregistrează 12 fete sub 14 ani însărcinate. Au fost eliminate din școală. Cum de se poate așa ceva?
   Instinctul, când se declanșează, are o substanță endocrină care erotizează scoarța cerebrală în așa măsură, încât funcția gândirii e învăluită total și respectivul(a) nu mai vede decât împlinirea patimei. Nu mai ascultă de nimeni, nici de Dumnezeu, decum de părinți, ba mai mult se leapădă și de credință (deși până aci erau cuminți, ascultători și credincioși), acum răbufnesc în comportări de necrezut de ostilitate și răutate. Își bat părinții, băiatul își scuipă mama în obraz... Se întâmplă și cazul contrar: părintele își ucide fata, că școlăriță fiind, se pretează la regim de bordel public. Se întâmplă și sinucideri. Fuga de acasă e figura cea mai moderată. Înhăitarea cu ,, îngerii ” căzuți se numește prietenie. Metoda aceasta amână căsătoria. Sarcinile provenite sunt lepădate sau ucise cu diferite otravuri, care dăunează toată viața sănătății, chiar după o pocăință și coretare a vieții. Așa se instalează sterilitatea și așa provin copii infirmi, monștri, surdo-muți, orbi și alți declasați în fel și chip.
   - De unde provine pacostea precocității sexuale?
   - De la abuzul la care se pretează căsniciile ,, creștinilor cu numele ” . Că nici o viețuitoare din cele cunoscute de noi nu face acest abuz peste sarcină. Și impresia acestui abuz ( întrucât e inutil) simțit de mamă, se imprimă ca latență, ca predispoziție, ca grabă la aceleași senzații, la care a fost supusă mama în vremea sarcinei cu respectivii precoci. Și se mai însemnează ca vină și înclinație accentuată și în genele cromozomilor xx și xy ai embrionului și fetusului respectiv. Iar când ajunge la oarecare maturizare și declanșare, latența trece violent la actualizare, chiar săvârșind viol și crimă.
   Necazul e ispășire și plată. Toate legile tuturor oamenilr au stabilit o ,,socializare” chiar o ,,încreștinare” a acestei forțe oarbe a naturii omenești. Iar abaterile și graba violentă au fost aspru pedepsite de toate legile tuturor neamurilor.

   Urmări:
              - Lepădarea Domnului Hristos.
              - Dărâmarea definitivă a Templului din Ierusalim.
              - Împrăștierea poporului în toată lumea.

   Urmarea pentru celelalte neamuri:
              - Războaiele, până la cel din urmă între supraputeri, război capabil să pustiiască definitiv pământul de oameni.
              - Scăderea credinței până la ateism, fenomen numit de BIBILIE ,, nebunie”.
              - Venirea zilei Judecății din urmă prin foc. Așa cum scrie locul din cartea Isaiei proorocul ,, Duhul Domnului peste Mine ca să vestesc anul de milostivire a Domnului, robitor dezlegare etc. (Isaia 61,1-3; Luca 4,18-19), oprind citirea la ,, ziua urgiei” , care va fi la A Doua Venire, prin aprinderea și disocierea elementelor chimice,  ,, de istov ” , cum scrie sfântul apostol Petru de trei ori ( II Petru 3,10-12).
FENOMENUL necredinței începe cu frecvența desfrânării ,, creștinilor cu numele ”(cum scrie sfântul Pavel ). Că de la creștinii slabi  încep toate relele istoriei omului.
   Dar până atunci fiecare trage niște urmări personale, ale acelei neascultări străvechi.
   Chiar credința li se strâmbă, frâna către păcat slăbește, iar păcatele făcute atrag automat ispășirile  ( necazurile specifice fiecărei căderi și decăderi).
   Mai mult: li se strâmbă înțelesul noțiunii despre bine și rău, în sensul că binele ar fi plăcerea, iar răul ar fi durerea și necazul. Cînd această strâmbare se instalează în minte, biata minte deschide poarta tuturor păcatelor, care se prezintă cu făgăduința și ambalajul mincinos al binelui sau al naturalului.
   De aci urmează o îngustare a minții numai către avantaje de acestea mincinoase ale vieții trecătoare de acum și de aici. Cei ce nu s-ar lăsa în această îngustare se trezesc rătăcind cu mintea în doctrine orientaliste, care nu au nici o responsabilitate, nici Judecata din urmă, nici o viață veșnică, ci o dispariție într-un neant numit Nirvana. E o fugă ,, inteligentă ” de răspundere și de pedeapsă veșnică. Chiar bunătatea lui Dumnezeu e adusă ,,argument” împotriva eternității iadului. Origen a fost unul care a gândit așa, dar a fost pedepsit de Biserică și de Sinoadele ecumenice pentru ideea ,,apocatastazei tuturora ( și a dracilor )” .
   Alții ,,găsesc” alte soluții , că nici suflet n-ar fi. Sunt atâtea filosofii și psihologii fără suflet și fără Dumnezeu. Iar oamenilor li s-a imprimat genetic panta declinului mintal și al robiei la diferite patimi, până la măsura de a nu mai înțelege ce e păcatul și ce este mântuirea.
   În continuare ajung la cea mai primejdioasă ,, liniște” a nepăsării și a nu-i mai interesa problema sufletului și a mântuirii.
   Și e primejdioasă temnița în care te simți ,,bine” (Iorga).


     

PAGINI DE PATERIC ROMANESC

... Mă joc de-a rătăcirea poetică în căutarea unei lumi mai bune, în care omul să fie liber. La început credeam că-i liber dacă a terminat cu tirania minciunii. Acum am aflat că e liber dacă e liber de libertate şi de tiranie. Mai exact, dacă e liber de toate rănile sale. Dar poate fi liber de răni ? ProbabiL, la fel de liber, precum ar fi de liberă de lovituri o bilă pe o masă de biliard. Şi pentru că rana moştenită e mai veche decat rana dobândită, am căutat cuvânt de mângâiere pentru ea.
    Vedeţi, eu pun cu conştiinţă problema mântuirii, fără să raţionalizăm lucrurile şi nici să nu  ne pierdem timpul, pe care-l socotesc extrem de scump, poate cel mai scump lucru pe care ni l-a dat Dumnezeu. Că trăim încă. Sigur, pun şi problema veşniciei noastre. Smereşte-te şi urmează-mă, porunceşte HRISTOS. Acesta ar putea fi: gândul, cu orice chip, la sfârşit, la viaţa de după moarte. Cu orice chip. Pentru că, nu trebuie să amintesc la lumea de bună credinţă că va fi un vaiet dincolo de închipuirea noastră, la răspântia celei din urmă zi, când omul a pierdut timpul...
  Am văzut că într-o zi poţi face foarte multe. În disperarea lor ziceau: bine, dar Sfântul Sisoe cel Mare zicea că într-o zi putem să ajungem la măsura dumnezeiască. Dar aceasta o spunea un sfânt de mare trăire. Dar de ce trebuie să luăm exemplul sfinţilor părinţi, oameni fiind şi noi, de ce să nu ne mişcăm şi noi, chiar dacă nu ajungem la gradul de trăire al lor. Cel mai important lucru posibil este să nu pierdem timpul. Spuneam mereu că dacă ar fi posibil să-i întrebăm pe cei de sus: ,, Ce v-a costat pentru atâta fericire?'' acesta va fi răspunsul: ,,Timpul petrecut bine''. Nu ne-a dat Dumnezeu pentru altceva timpul, decât pentru asta? Ne-a creat ca să rămânem în bucuria veşnică alături de EL. De ce ne complicăm??? Biserica mai mult sfinţeşte decât învaţă şi de aici se reflectă faptul că noi nu vrem împărăţia omenească, ci împărăţia cea de veci. TIMPUL pentru asta este, pentru a ne ţine în legătură cu veşnicia. Şi vă spun: nu e puţin lucru să ai sentimentul veşniciei în tine, mereu.
   De asta spun eu că-i mare dar că noi trăim. Aici trebuie să vedem ( să avem bunul simţ de a recunoaşte) că DUMNEZEU ne-a păzit,ne-a îndreptat, ne-a trecut cu vederea peste o serie întreagă de negativisme ale noastre, tot cu scopul ca noi să ne îndreptăm, să ne trezim. Dacă am ajunge la o ,, sensibilitate'' ne-am da seama de câte ne-a păzit Dumnezeu să nu murim...
   Cum să înţelegem: ,, Eu n-am venit să aduc pacea?''...
Zice în continuare: se vor certa soacra cu nora. Că nora vrea să ducă o viaţă creştină şi soacra nu vrea. E războiul din familie. Nu ne întelegem în problema credinţei. Suntem obligaţi să credem. Te superi, nu te superi, în materie de credinţă trebuie să ai sabia scoasă. O dată taci, a doua oară taci, a treia oară scoţi sabia.
,, Mânie-te tare '' zice Sfîntul Ilie.
PACEA, în comparaţie cu dreptatea, este mai mare de patru ori zice Sfântul Ioan Scărarul. 
Ca să faci pace, înţelepciunea cedează. Aceasta este poziţia creştină. Să ştii să jertfeşti.
Nu se poate fără CRUCE, ea rămânând cel mai lăudat lucru al pământului. Aceasta este semnificaţia lumânării şi a candelei. Nu e un obicei oarecare. Pentru că ideea de jertfă o trăieşte lumânarea. Pentru a lumina, trebuie să ardă uleiul, ceara, fitilul. Nu ştii să jertfeşti nu trăieşti sacrul. Ca să poţi face lucrul acesta trebuie să duci război, să scoţi sabia. Trebuie să lupţi, cu orice chip, cu necredinţa din jurul tău. ..
   SMEREŞTE-TE ŞI URMEAZĂ-MĂ!
Fără smerenie nu se poate. Harul vine prin smerenie. Smerenia nu este rezultatul unei lucrări duhovniceşti. Este tot un dar pe fondul unei lucrări a ta, sincere. Dacă-i smerenie, vine harul, că harul ne va mântui. Mă mântuiesc dacă sunt smerit. Pot să mă declar eu smerit? Că asta înseamnă smerenie? Nu te ştii niciodată smerit. Numai atunci vine harul. Nu te poţi juca. În plus, nu vreau să raţionalizez faptul. Eu vreau să trăiesc intens, să fiu liniştit, şi cu ceva dincolo de noi, care e divin în noi, şi acest divin din noi nu va dispărea nici în iad. Nicăieri. El rămâne permanent. Fie că-ţi dai seama sau nu. Atunci îţi dai seama unde te găseşti, pentru ce trăieşti. Noi suntem foarte înzestraţi. Repet:
                                                OMULE, dacă ţi-ai cunoaşte valoarea!

    ...Acestea sunt datele: EU v-am creat după chip şi asemănare. N-am făcut din voi altceva, decât că dumnezei sunteţi toţi.
                                      ( ARHIMANDRITUL ARSENIE DE LA TECHIRGHIOL)

CUM ATI VEDEA POSIBILITATEA INTARIRII VIETII DUHOVNICESTI IN TARA NOASTRA?

    Aceasta se poate face numai si numai intorcandu-ne la viata crestineasca, adica la trairea vietii crestinesti conform invataturilor Mantuitorului si ale Sfintilor Apostoli. Numai prin traire se poate ajunge la ceea ce dorim noi. E bine ca astazi intreaga omenire este la un nivel stiintific destul de avansat, in toate domeniile, dar in domeniul credintei adevarate, al trairii adevarate, din nefericire suntem aproape analfabeti. Acum ne trebuie multa lupta pentru a cunoaste calea si dupa ce o cunoastem sa o punem in practica si mergem pe ea pana la adevaratul scop, la adevarata chemare a noastra de buni crestini.
             ( Ieroschimonahul Gheorghe de la Colciu)

FERICIREA DE A CUNOASTE CALEA - PARINTELE ARSENIE BOCA

     OMUL in intregimea lui are a doua insemnatate dupa Dumnezeu; un singur suflet e mai de pret decat toata materia acestei lumi. Omul nu e  o faptura inchisa in lumea de aici. El nu se multumeste numai sa creada in existenta unei lumi nevazute sau sa deduca cu mintea existenta ei din lumea sensibila, vazuta, ci urmareste sa se afle intr-o legatura cu ea ( cu lumea nevazuta). Dar chiar daca n-ar urmari aceasta, el sufera o necontenita inraurire de la acea lume(nevazuta), chiar cand nu are cunostinta actuala a acelui fapt. Destinul omului nu se desfasoara influentat numai de factori materiali si biologici sau carmuit numai de vointa proprie, ori a celorlalti oameni, ci asupra lui stau aplecate in fiecare clipa puterile cerului, cat si ale iadului, incercand sa-l inraureasca in sensul urmarit de ele. Omul nu e farama uitata in spatiul lumii, ci tot ce exista ii poarta un palpitant interes.
       Insemnatatea omului se arata nu numai prin faptul ca a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu,
ci si pentru aceea ca in jurul fiecarui ins si pentru fiecare se da o neintrerupta lupta nevazuta. In jurul fiecarui om e concentrata intreaga existenta creata si necreata, vazuta si nevazuta.( Dumitru Staniloaie-
Elemente de antropologie ortodoxa).
                                 Lepadarea de sine este temelia spre mantuire .
      Sunt deosebit de semnificative cuvintele lui IISUS( Matei 12,43-45): Duhul rau cauta odihna, pe care n-o gaseste prin pustii ci numai in inima omului. Si iarasi semnificative sunt cuvintele din rugaciunea Heruvicului - ,, Ca Sfant esti Dumnezeul nostru si intru Sfinti te odihnesti".
      Mintea si inima, iubirea si cunoasterea sunt ,, locul" lui Dumnezeu in om. Dar si uraciunea pustiirii poate sa cuprinda ,, locul cel sfant " , cum zice Daniil.
      Deci, dupa texte, inima si mintea omului pot sa fie : sau odihna lui Dumnezeu si chinuirea duhurilor rele sau ,, odihna " duhurilor rele si chinuirea lui Dumnezeu .
      Avem doua cunostinte paralele. E fapt important aceasta si aproape necunoascut. Subliniem: ,, constiinta religioasa " si ,, constiinta eului " .
      Adesea ,, constiinta religioasa '' ap-are ca intunecata, pentru ca dusmana sa,  ,, constiinta eului " cu o forta extrema o tine in nemiscare. Ea continua totusi, chiar asa , sa dea marturie.
      O inversare a situatiei - mantuirea nu poate avea loc decat sub actiunea ,, constiintei religioase ", normative, revelata in Iisus Hristos.
     

CREDINTA, FARA FAPTE, MOARTA ESTE.

      ,, Fratii mei, nu cautand la fata omului sa aveti credinta in Domnul nostru Iisus Hristos, Domnul slavei.
        Caci, daca va intra in adunarea voastra un om cu inele de aur in degete, in haina stralucita, si va
 intra si un sarac, in haina murdara,
        Iar voi puneti ochii pe cel care poarta haina stralucita si-i ziceti: Tu sezi bine aici, pe cand saracului
 ii ziceti:
        Tu stai acolo, in picioare, sau : Sezi jos, la picioarele mele,
        N-ati facut voi, oare, in gandul vostru, deosebire intre unul si altul si nu v-ati facut
 judecatori cu socoteli viclene ?
        Ascultati, iubitii mei frati: Au nu Dumnezeu i-a ales pe cei ce sunt saraci in ochii lumii, dar bogati in credinta si mostenitori ai imparatiei pe care a fagaduit-o EL celor ce il iubesc ?
        Iar voi ati nesocotit pe cel sarac ! Oare nu bogatii va asupresc pe voi si nu ei va tarasc la judecati ?
        Nu sunt ei cei ce va hulesc numele cel bun intru care ati fost chemati ?
        Daca, intru - adevar, impliniti legea imparateasca, potrivit Scripturii: << Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti, bine faceti;
        Iar de cautati la fata omului, faceti pacat si legea va osandeste ca pe niste calcatori de lege>>.
        Pentru ca cine va pazi toata legea, dar va gresi intr-o singura porunca, s-a facut vinovat fata de toate poruncile.
        Caci cel ce a zis : <<Sa nu savarsesti atulter>> a zis si: << Sa nu ucizi>>. Si daca nu savarsesti adulter, dar ucizi, te-ai facut calcator de lege.
        Asa sa graiti si asa sa lucrati, ca unii care veti fi judecati prin legea libertatii.
        Caci judecata este fara mila pentru cel care n-a facut mila. 
       Si mila biruieste in fata judecatii.
Ce folos, fratii mei,daca zice cineva ca are credinta, iar fapte nu are?
      Oare credinta poate sa-l mantuiasca ?"(Iacov1-2).

DESPRE ALUNECARE ȘI POCĂINȚĂ

         Despre alunecare, Sfântul Isaac zice: ,, Să nu ne întristăm când alunecăm în greșală, ci când stăruim  în ea. Căci alunecarea se întâmplă uneori chiar și celor desăvârșiți. Dar stăruirea în ea este moarte deplină. Întristarea cu care ne întristăm pentru alunecările noastre ni se socotește în locul unei lucrări curate din har. Dar cel ce alunecă a doua oară în nădejdea că se va pocăi se poartă cu Dumnezeu cu viclenie.
 Acestuia îi vine moartea pe neștiute și nu apucă timpul în care își pune nădejdea să împlinească faptele virtuții.

DESPRE IUBIRE

        Sufletul meu însetează după DUMNEZEUL Cel Viu.
Sufletul meu caută iarăşi să se sature de dulceaţa Domnului. 
O, nepătrunsă mila Domnului: din ţărână l-a zidit Domnul pe om 
şi a suflat în nările lui suflare de viaţă ( Fc 2,7), şi sufletul omului
 a ajuns înrudit cu Dumnezeu.
Atât de mult a iubit Domnul zidirea Sa, că a dat omului pe DUHUL SFÂNT, iar omul a cunoscut pe Ziditorul său şi iubeşte pe Domnul lui.
DUHUL SFÂNT e iubire şi dulceaţă sufletului, minţii şi trupului; dar când sufletul pierde harul sau când harul se împuţinează, atunci sufletul va căuta iarăşi pe Duhul Sfânt cu lacrimi, tânjeşte după Dumnezeu şi zice: 
,, Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi-L caută cu lacrimi.
Cum să nu te caut, DOAMNE? TU ÎNSUŢI m-ai aflat întâi şi
 mi-ai dat dulceaţa Duhului Sfânt; şi acum sufletul meu tânjeşte după Tine. Inima mea s-a îndrăgostit de Tine şi mă rog Ţie: 
Dă-mi să rămân până la sfârşit în iubirea TA;
 dă-mi pentru iubirea TA să îndur toate întristările şi bolile.
     Dacă vrei să cunoşti pe DOMNUL, smereşte-te până la sfârşit, fii ascultător şi înfrânat în toate, iubeşte adevărul şi negreşit Domnul îţi va da să-L cunoşti prin Duhul Sfânt; 
şi atunci vei şti din experienţă ce este iubirea lui Dumnezeu
 şi ce este iubirea de oameni. Şi cu cât mai desăvârşită e iubirea,
 cu atât mai desăvârşită e şi cunoştinţa. Iubirea este mică, este mijlocie, dar este şi mare.

    Cine se teme de păcat acela iubeşte
 pe Dumnezeu; 
cine are străpungerea inimii acela iubeşte mai mult; 
cine are în suflet lumină şi bucurie,
 acela iubeşte încă şi mai mult; 
dar cine are harul în suflet şi în trup, acela are iubirea desăvârşită. 
Un astfel de har a dat Duhul Sfânt mucenicilor, şi el îi ajută să îndure cu bărbăţie toate suferinţele.
     Fericit sufletul care iubeşte smerenia şi lacrimile şi care urăşte gândurile cele rele.
     Fericit sufletul care iubeşte pe fratele său, căci fratele nostru este viaţa noastră.
     Fericit sufletul care iubeşte pe fratele: în el viază în chip simţit Duhul Domnului şi îi dă pace şi bucurie, iar el plânge pentru întrega lume.
     Sufletul meu şi-a adus aminte de iubirea Domnului şi inima mea s-a încălzit şi sufletul meu s-a predat unui plâns adânc, pentru că am întristat atât de mult pe Domnul, Ziditorul meu iubit; dar EL nu şi-a adus aminte de păcatele mele, şi atunci sufletul meu s-a predat unui plâns încă şi mai adânc, ca Domnul să aibă milă de fiece suflet şi să-l ia în Împărăţia Sa cea cerească. Şi sufletul meu plânge pentru întrega lume.
 ( Cuviosul Siluan Athonitul- Intre iadul deznădejdii şi iadul smereniei).

AI ACASA BIBLIA ?

            Aceasta intrebare printre crestini ar trebui sa se puna rar. Totusi, intrucat se stie, ea trebuie pusa tuturor si fiecaruia in parte. Se stie ca in casele multor mii de compatrioti ai nostri si nu numai in randul copiilor, al tinerilor studenti si al servitorilor, dar nici in randul tatilor si al mamelor, orice profesie si orice stare materiala ar avea ei, BIBLIA nu exista deloc. Multi dintre ei nici nu au vazut vreodata aceasta carte si nu au nici o idee despre ea. Asadar, daca nu ai BIBLIA, tu , cel ce citesti acestea, straduieste-te s-o dobandesti!
           Gandeste-te ca aceasta carte, numita Sfanta Scriptura a Vechiului si Noului Testament, este CUVANTUL lui DUMNEZEU catre oameni, Cuvantul lui Dumnezeu catre tine insuti! Gandeste-te ca din acest Cuvant Dumnezeiesc multe mii de oameni, care au trait in perioade diferite si care traiesc acum, si-au extras si isi extrag invatatura pentru viata, mangaiere in necazuri si inainte de moarte, nadejdea fericirii si a mantuirii vesnice de dincolo de mormant; si acestea le poti dobandi si tu din BIBLIE. Gandeste-te ca la un moment dat vei fi judecat dupa acest CUVANT, pentru ca IISUS HRISTOS, Mantuitorul nostru, a spus:
,, Cuvantul pe care eu l-am spus va judeca in ziua de pe urma'' . Si acesta tot este scris in BIBLIE.
Nu ai aceasta carte ? Ingrijeste-te, asadar, cat poti de grabnic, sa o dobandesti, ca sa nu ramai pe mai departe nestiutor al lucrarii mantuirii sufletului tau, nestiutor a ceea ce voieste de la tine DUMNEZEU, a felului in care trebuie sa vietuiesti si a ceea ce te asteapta dupa moarte.
            Este necesar sa stii ca Dumnezeu, Facatorul cerului si al pamantului, Creatorul tau si Judecatorul celor vii si al celor morti, a pus lege pentru fiecare om si, prin urmare, si pentru tine. Trebuie sa stii in ce stare pacatoasa te afli si cum Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, prin venirea Sa pe pamant,a savarsit lucrarea rascumpararii pentru tot neamul omenesc, prin urmare si pentru tine, dar numai cu conditia ca tu sa crezi in EL si cu toata inima sa primesti invatatura LUI. Caci asa a iubit Dumnezeu lumea, se spune in Cuvantul lui Dumnezeu, in Biblie, incat L-a dat pe Fiul Sau Cel Unul Nascut ca oricine crede in EL sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Si cel ce crede in EL nu va fi judecat; iar cel ce nu crede a si fost osandit, pentru ca nu a crezut in numele Fiului lui Dumnezeu, Cel Unul Nascut. Cum sa creada, dar - se spune mai departe in Biblie - , in Cel despre Care nu aud ? Si cum sa auda si sa cunoasca acest lucru, Fara Cuvantul lui Dumnezeu ? De aceea credinta vine din auz, iar auzul prin Cuvantul lui Dumnezeu.
                                                      ~ Indreptarul Crestinului Ortodox ~

                                                  

DESPRE POCĂINŢĂ, CURĂŢIE ŞI DESĂVÂRŞIRE

 Străbaterea întregului drum (al mântuirii) constă în acestea trei: în pocăinţă, în curăţie şi în desăvârşire. 
Şi ce este curăţia pe scurt ? O inimă miloasă pentru toată firea zidită.
Dar ce este desăvârşirea ? ADÂNCUL SMERENIEI, care e părăsirea tuturor celor văzute şi nevăzute, cele văzute fiind toate cele supuse simţurilor, iar cele nevăzute cele cunoscute cu mintea. Ea constă în a fi în afară de grija pentru ele.
Şi iarăşi, pocăinţa este ,, o moarte îndoită şi de bunăvoie faţă de toate. Iar inima miloasă este arderea inimii pentru toată zidirea, pentru oameni şi păsări, şi animale, şi demoni, şi pentru toată făptura ,, .
Şi iarăşi: ,, Până ce suntem în lume şi trăim în trup, chiar dacă ne-am înălţa până la înălţimea cerului, nu putem să fim fără fapte, fără osteneală şi într-o lipsă totală de griji. Aceasta este desăvârşirea, crede-mă. Iar ceea ce este mai mult decât aceasta este o închipuire necugetată ,, .
Sfântul Maxim zice şi el: ,, Iubirea de înţelepciune în duhul virtuţii poate pricinui nepătimirea gândirii, dar nu nepătimirea firii. Prin ea, adică prin nepărtinirea gândirii, vine in minte harul unei plăceri dumnezeieşti ,,. Şi iarăşi: ,, Cel ce a făcut experienţa întristării şi plăcerii s-ar putea numi om cercat, ca unul ce a cunoscut, prin cercetare, stările plăcute şi neplăcute ale trupului; desăvârşit este însă numai cel ce a biruit cu puterea raţiunii plăcerea şi durerea trupului; în sfârşit, om întreg este cel ce a păstrat prin năzuinţa statornică spre Dumnezeu neschimbate deprinderile dobândite prin făptuire şi contemplare ( vedere ).
  Pentru aceasta s-a şi socotit că deosebirea ( discernământul ) e mai mare decât toate virtuţile. Căci cei în care se iveşte aceasta, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, iluminaţi de lumina dumnezeiască, pot să deosebească în chip limpede lucrurile dumnezeieşti şi cele omeneşti, şi vederile tainice şi ascunse.
 ( Calist şi Ignatie Xanthopol).

CÂNTĂRI BIZANTINE

CUVÂNT PENTRU POCĂINȚĂ

       Pentru care pricină oare omul întru toate lucrurile lui cele trupești se pleacă mai mult spre a se teme decât a nădăjdui, iară întru cele ale sufletului nădăjduiește mai mult decât se teme?

        Aceasta socotesc că urmează fiindcă își iubește puțin mântuirea sa, de cum se cădea cu adevărat a priveghea, temându-se ca nu cumva va veni moartea în ceasul în care nu nădăjduiește, și îl va afla pe el nepocăit, pentru care are a se munci veșnic. Sunt mulți creștini care, după cum zice Iov, beau păcatul ca niște apă  (Iov 15,16).  Pentru că fiecare dintre dânșii, mai-nainte de a păcătui, cugetă și zice: Să păcătuiesc, și mă voi mărturisi, mă voi pocăi; iară după ce va păcătui și se va mărturisi, nu se mai grijește pentru păcat, căci zice: M-am mărturisit, m-am pocăit.
 O, rău gând! De unde te-ai răsturnat să acoperi uscatul cu vicleșug! ( Sirah37:3).
 O, prea-vătămătoare de suflet amăgire și mai-nainte prindere în minte ce acoperi pământul cu păcatele!
 Din care adânc ai ieșit? Nu din altul, cu adevărat, decât din iad. Dar au nu se cade a te întoarce iarăși în iad, și a nu mai amăgi pe creștini ? Pentru aceea, noi vom vorovi în cuvântul acesta pentru primejdia acelora ce fără de frică păcătuiesc, și nu se grijesc a face o adevărată mărturisire și POCĂINȚĂ.
   POCĂINȚA este inimă zdrobită și smerită.
   POCĂINȚA este a părăsi pe cele mai dinainte și a se scârbi pentru dânsele.
   POCĂINȚA este necăjire a pântecelui tare, și lovire a sufletului întru simțire puternică.
Nici una din faptele bune nu este mai înaltă decât POCĂINȚA. Că nici a se desăvârși nu poate lucrul ei vreodată. (Cuv.55).
   POCĂINȚA este al doilea dar, și se naște în inmă din credință și din frică (Cuv.72). Pocăința este corabia, iară frica este cârmaciul ei. DRAGOSTEA este limanul cel Dumnezeiesc.
   Pentru aceasta, iubiții mei întru HRISTOS frați, la pocăință, la pocăință, vă rog cu cuvântul acesta pe toți, mici și mari, sfințiți și lumeni, la pocăință să alergăm, în brațele pocăinței să scăpăm toți, toți, fără de a se lipsi cineva. Căci altă faptă bună nu poate a ne împăca cu Dumnezeu pe noi toți care odată am păcătuit, fără numai pocăința. Să glăsuim cu David și noi: ,, Veniți să ne închinăm, și să cădem la Dânsul, și să plângem înaintea Domnului, Celui ce ne-a făcut pe noi. Că El este Dumnezeul nostru, și noi norodul Lui, și oile mâinii Lui” (Ps.94:6). Să strigăm cu cei trei tineri către Dumnezeu: ,, Greșit-am și am făcut fărădelege de ne-am depărtat de la Tine, și am păcătuit întru toate, și poruncile Tale nu le-am ascultat, nici am păzit, nici am făcut după cum ne-ai poruncit nouă” ( Cântarea celor trei tineri, 5).  Să se întoarcă fiecare din noi de la calea lui cea rea, precum s-au întors și Ninivitenii aceia, și atunci să strigăm și noi către Dumnezeu, precum au strigat și aceia:  ,, Cine știe , dar de se va căi Dumnezeu și se va întoarce de la urgia mâniei Sale, și nu vom pieri?”(Iona 3:9). Și care din noi a greșit lui Dumnezeu după Sfântul Botez, acesta să nu înceteze noaptea și ziua de a striga cuvintele acelea umilincioase ce îl învață pe el propovăduitorul pocăinței și cel cu limba și cu inima de aur, Ioan, zicând: ,, Oricine după ce a luat Cerescul Botez, a păcătuit, la cer a păcătuit. Că cel ce mai -nainte  de Botez păcătuiește , pe pământ păcătuiește. Că pământ ești, și în pământ vei merge(Fac.3:19), lui Adam s-a zis. Și oricare cu HRISTOS s-a îmbrăcat în Botez, nu mai este pământ, ci cer.
 În ce chip cel pământesc, întru acest chip și cei pământești; și în ce chip cel ceresc, întru acest chip și cei cerești (I Cor.15:48). Deci oricare a păcătuit după Botez , la cer a păcătuit, pentru care să se apropie și să zică:
 ,, PĂRINTE, greșit-am la cer și înaintea TA, și nu sunt vrednic a mă chema fiul TĂU” (Luca 15:18). Pentru ce ? Spune pricina. Fiindcă inima mea cu Sângele lui Iisus stropită fiind, și cu chip de trandafir înflorită, cu dezmierdările am umplut-o de noroi; pe Tine Te-am întărâtat; DUHUL TĂU cel Sfânt l-am amărât; podoaba cea stălucită a credinței am întinat-o; sufletul meu cel slobozit prin Botez și albit cu lumina, întunecându-l cu păcatul, l-am făcut rob. Fă-mă ca pe unul din argații Tăi.”
   Să ne sârguim, fraților, a câștiga în sufetul nostru cu deprindere și cu așezare în lăuntru adevărata pocăință și semnele adevăratei pocăințe.

SFÂNTUL NICODIM AGHIORITUL

  ,, Semnul pocăinței celei cu de-amănuntul și adevărate este a ne socoti pe noi înșine vrednici de toate necazurile cele văzute și nevăzute care ni se întâmplă nouă, și de mai multe”(Cuv.5 pt.pocăință).