,, VINA " lui IISUS - Predică ţinută de Părintele Arsenie Boca de Ziua Crucii

   ,, IISUS a vorbit către toţi: dacă vrea cineva să vie după MINE, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie "( Luca 9,23 ).

   Evanghelia de la Ziua Crucii ne-a adus înaintea ochilor Răstignirea lui IISUS. Din toată această catastrofală decădere omenească, descrisă cu deamănuntul, alegem numai un crâmpei.
   După ce Pilat şi-a terminat cercetările asupra lui IISUS - ameninţat de larma din curte - a scris şi ,, vina " LUI pe cruce : ,, Iisus Nazarineanul, Împăratul Iudeilor " - evreieşte, latineşte şi greceşte- ca să ştie toată lumea vina lui Iisus.
   Şi poate că e ,,vina " pe care i-o va aduce toată ,, lumea " , până la sfârşitul lumii.
   De atunci IIsus e singurul Împărat pe pământ care nu se mai pogoară de pe cruce, dar şi singurul Împărat care nu vorbeşte oamenilor de pe tron, ci de pe cruce.
 
   Când Pilat a scris vina de ,, Împărat " a lui Iisus, fără să vrea a spus adevărul - fiindcă IISUS spre aceasta S-a născut. Decât că împărăţia lui Iisus nu e din lumea aceasta, deşartă, şi mereu cutremurată de nestatornicia omenească.
   Împărăţia lui Iisus e Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia sufletelor, Împărăţia conştiinţei, Împărăţia Adevărului.
   Dar Pilat nu era omul la înălţimea adevărului, când a scris ce a scris. El a vrut numai să-şi bată joc de iudeii care l-au silit să răstignească un NEVINOVAT.
  Stăpânirea romană, prin Pilat, voia să-L scape pe Iisus de ura iudeilor, dar conducerea lui Israel ameninţa pe Pilat că nu e prieten Cezarului dacă nu răstigneşte pe Iisus, Care S-a făcut pe sine Împărat!
   Adică, după părerea lui Israel, e strict interzis de a exista deodată Iisus şi Cezarul. Şi o spuneau tocmai ei, care erau cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai Cezarului, încât nici pajura romană n-au admis-o pe zidurile Sinedriului din Ierusalim, şi Pilat a trebuit s-o ia de acolo, ca să nu iasă lucrurile cu vărsare de sânge.
   De frica Împărăţiei lui Iisus, care nu avea nici de-o iotă loc în inimile lor, iudeii au fost în stare de cea mai mare falsitate sufletească cu putinţă: să-şi prefacă, într-o clipă, ura lor de moarte faţă de Cezarul în cea mai
 ,, sinceră " iubire şi supuşenie.
   De fapt, era o făţărnicie fără pereche.
   De aceea şi Pilat, care îi cunoştea, şi-a spălat mâinile de sângele lui Iisus peste destinul neamului acestuia, precum înşişi au cerut.

   Şi de ce voiau iudeii să scape de Iisus, chiar şi cu preţul unui destin blestemat?
   Fiindcă poporul se lua după Iisus şi ieşea din exploatarea în care-l ţinea Templul şi Sinedriul din Ierusalim.
   Pentru iudeii aceştia religia ajunsese o afacere, un izvor de venit, o exploatare a păcatelor şi-a necazurilor. Conducătorii tâlhăreau poporul în numele Legii!
   Dumnezeu avea deci drept să se supere şi să pună capăt acestei religii decăzute. De aceea Iisus i-a mustrat ca nimeni altul din profeţi, pentru că au făcut din TEMPLUL lui DUMNEZEU o peşteră de tâlhari.
   De aceea şi iudeii L-au răstignit pe Iisus între doi tâlhari.
   Aceasta e vina lui Iisus: că venea între oameni ca Împărat al adevărului, împotriva împărăţiei minciunii şi exploatării, pe care o iubea Israel.
   Nemaivăzuta iubire de oameni a lui Iisus, pentru iudei era o pretenţie asupra omului, şi avea să o plătească cu crucea.
   A plătit-o.
   Dar iubirea de oameni nu a încetat nici pe cruce; ba dimpotrivă: de aci străluceşte cu mai mare putere peste toţi oamenii, chemând pe toţi răstigniţii vieţii la SINE.
   Iisus e ÎMPĂRATUL, singurul în felul Lui, care nu de pe tron, ci de pe cruce aşteaptă pe oameni să vie la EL.
   Şi care sunt ai LUI vin la EL.
   Primul care a venit la Iisus cel răstignit a fost tâlharul.
   Aceasta e de-o mare mângâiere între oameni, pentru că nimeni nu mai are dreptul să descurajeze.
   Cu aceasta ne-am apropiat de situaţia voastră de pelerini la Ziua Crucii. Fiecare cu necazurile, păcatele şi beteşugurile voastre. Fiecare cu vina voastră.
   Deosebirea, marea deosebire între noi şi Iisus e că Iisus n-avea vină, pe când noi toţi avem vină. Şi iarăşi: cea mai mare deosebire: Cel nevinovat, IISUS, a primit crucea; n-a ocolit-o, nu S-a apărat de ea, n-a strigat nevinovăţia Sa, n-a ameninţat stăpânirea omenească ce-L răstignea, ci S-a purtat blând ca Mielul lui Dumnezeu cu cei ce-L răstigneau şi-L huleau după ce L-au răstignit.
   Noi, dimpotrivă, căutăm pe toate cărările cum să scăpăm de cruce, cum să ne strigăm nevinovăţia, cum să ne ascundem păcatele, şi strigăm în gura mare ce cruce grea avem de dus în căsătorie, în serviciu, în obligaţii, în meserie, în viaţă. Ne numim creştini, dar ducem crucea târâiş, şi-am fi buni bucuroşi să scăpăm de ea.
   Noi facem de ruşine CRUCEA lui HRISTOS, dar şi Crucea lui Hristos ne face de ruşine pe noi.
Căci, să fim drepţi cu noi şi cu Dumnezeu: nouă încă nu ne-a îndesat nimeni cununa de spini pe cap, încă nu ne-a bătut nimeni piroane în mâini şi picioare şi încă nu şi-a bătut nimeni joc de noi cum şi-au bătut de Hristos.
   Dar chiar acestea toate de le-am pătimi, trebuie să le răbdăm pentru mântuirea noastră, aşa cum le-a răbdat HRISTOS, tot pentru a noastră mântuire.

   Nu e altă cale de mântuire, de ispăşire a păcatelor, decât calea CRUCII. Dacă ar fi fost, Dumnezeu ne-ar fi arătat-o pe aceea.

   Prin Cruce, prin suferinţa unei răstigniri în viaţă, se intră în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi se intră cu atât mai sigur, cu cât răbdăm o răstignire nedreaptă.
   Deci cel care vrea să se mântuiască n-are pe nimeni de osândit pentru crucea pe care o duce. Cine s-a hotărât cu toată puterea sufletului său să vie la IISUS, răstignirea-l aşteaptă, dar acesta iubeşte din tot sufletul pe cei ce-l răstignesc. În necazuri se vede iubirea de Dumnezeu şi de oameni. În cuptorul suferinţei de tot felul se curăţeşte sufletul omenesc pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
   Şi suferinţa smereşte trufia omului şi-L face pe Dumnezeu prieten.
   Aşa să vă tâlcuiţi crucea pe care o aveţi fiecare de dus.

  În cruce Dumnezeu a ascuns o taină: taina mântuirii fiecăruia. Vai de acela care n-are o cruce de dus: acela n-are prin ce se mântui.
   Şi intreresează mântuirea, primirea noastră în Împărăţia lui Dumnezeu, şi nu ceea ce-i interesează atât pe oameni, cum să scape trupul de cruce.
   Ia uitaţi-vă la voi, strâmbi, şchiopi, bolnavi, necăjiţi în tot felul; aflaţi că neajunsurile voastre au un preţ înaintea lui Dumnezeu, dacă le duceţi de acum înainte cu înţelesul de cruce.
   Sfântul Apostol Pavel ne spune - întărind nădejdea oamenilor - că deşi trupul nostru din afară se prăpădeşte pe zi ce trece în tot felul de necazuri, Dumnezeu ne lucrează o locuinţă veşnică, nefăcută de mână, în care ne va primi şi o vom primi în schimb.
   Căci după o Răstignire aşteptăm o Înviere!
   Nu se termină totul cu mormântul!

   Ăsta-i motivul pentru care încurajăm la răbdare şi mulţumiri în necazuri pe orice răstignit al vieţii.
    Chiar dacă noi nu ne pricepem aşa de bine să desluşim taina suferinţei omeneşti, totuşi asigurăm, luând garanţie pe Cel răstignit, că multe sunt rosturile şi binecuvântate roadele ei ultime.
   De încheiere, atragem aminte că greutatea crucii atârnă la noi de greutatea păcatelor făcute.
   Păziţi-vă de păcate şi nu veţi avea atâta suferinţă de dus.
   Că, mai la urma urmelor, umblarea după păcate atrage nu numai răstignirea noastră, ci şi răstignirea nedreaptă a lui IISUS.
   Şi avem, mai presus de orice, interesul ca viaţa lui IISUS, Duhul lui IISUS, purtarea lui IISUS să se arate în viaţa noastră, că altfel nu semănăm cu EL.
  De aceea ni s-a dat tuturor crucea, ca în aceasta să ne asemănăm cu IISUS.
  Pentru ÎNVIERE, nu e un lucru mare!

14.09.1950

SEMNE DE SFARSIT DE SAMBATA - PARINTELE ARSENIE BOCA

                                               SEMNE DE SFÂRŞIT DE SÂMBĂTĂ
Părintele ARSENIE BOCA

Porunca a patra din Decalog: „Să sfinţeşti ziua Sâmbetei” era ţinută de evrei cu o rigoare extremă. Chiar legea impunea această rigoare: orice lucru era interzis în ziua aceea. Neobservarea opreliştei e pedepsită cu moartea (Exod 35,2).
Interdicţia mergea până la mărunţişuri: nici foc să nu-ţi faci în casă (35,3).
De aceea când „fiii lui Israil” prinseră pe un om adunând lemne de foc în pustie, într-o zi de sâmbătă, şi-l aduseră înaintea lui Moise, acesta îl osândi la moarte şi israilitenii îl omorâră cu pietre (Numeri 15,32-36).

Aşa ceva nu încăpea în spiritul lui IISUS. Şi nici îngustimea lor n-o putea răbda.

Drept aceea, spre a-i trezi din rigorismul sec al Legii, Iisus vindecă Sâmbăta o femeie gârbovă, în faţa lor. Mai marele sinagogii face o observaţie răutăcioasă, răstindu-se către popor, că sâmbăta nu e permis a se vindeca oamenii.

Aceasta era absurditatea interpreţilor Legii. Împinseseră rigorismul până la a opri orice facere de bine privitoare la om, dar a da vitelor de mâncare şi apă nu era păcat. A scăpa o vită din primejdie nu era oprit. Absurditatea era aceasta: a face bine omului Sâmbăta e păcat; vitelor însă nu. La o aşa socoteală şi om, Iisus îi strigă în obraz: „Făţarnice!” După vederile tale, o vacă, o oaie, un măgar e mai mult decât un om ? E permis să faci bine unui bou, dezlegându-l de la iesle sâmbăta, dar a dezlega o fiică a lui Avraam, legată de 18 ani de gârbovie, nu e permis? Făţarnice! Pe un măgar poţi să-l scapi de la moarte sâmbăta, că nu-i păcat, dar pe-un om să-l laşi să moară, că-i păcat să-l scapi, „Făţarnice!”

IISUS făcea omului bine sâmbăta, şi încă în Sinagogă. Sinagoga sărea în aer că Iisus călca sâmbăta. În realitate era o mare făţărnicie, fiindcă ceea ce nu suferea sinagoga nu era atât facerea de bine, cât persoana lui Iisus îi era nesuferită, fiindcă Iisus îi dădea absurditatea în vileag, fără cruţare. Instituţia sâmbetei îmbătrânise şi, ca instituţie ce se apropie de moarte, nu se mai menţinea decât în cărţile literelor Legii. Şi fiindcă sâmbăta – odihna spirituală a omului – nu mai avea decât semnificaţie exterioară, represivă, Iisus îi prevede înlocuirea cu o altă zi.

Sâmbăta Legii ajunsese tot atât de gârbovă ca şi femeia de 18 ani, decât că sâmbăta era acum de 18 veacuri gârbovă. Răstirea oficialităţii către popor nu mai putea întârzia căderea definitivă a decăderii. ,,Legea prin Moise a venit; darul şi adevărul prin Iisus Hristos.” (Ioan 1,17). ,,Trecut-a umbra Legii când darul a venit.”

Iisus nu avea nici o atribuţie „legală” în sinagogă. El era un Rabin nerecunoscut de oficialitatea Templului din Ierusalim, deşi examenul în Templu îl luase încă la 12 ani. Dar Templul s-a temut totdeauna de examenul acela. Temerea aceasta nu le era a bună. Cărturarii şi fariseii Templului simţeau că Tinerelul acela va veni odată la ei cu un bici de ştreanguri în mână. Iisus a numit Templul „Casă a Tatălui Meu” când era copilaş de 12 ani; iar când le-a spart bâlciul şi le-a răsturnat zărăfia din el, pe lângă aceleaşi cuvinte a mai adăugat: „iar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari”.

Cu acest drept înfrunta Iisus pe mai marele sinagogii, numindu-l „făţarnic”. Altfel atitudinea lui Iisus în sinagoga omului ar fi fost de neînţeles. De fapt sinagoga era mai mult a lui Iisus, precum şi Templul, decât erau acestea ale Ierusalimului. Oficialitatea lui Israel refuza lui Iisus, pe toate căile închipuite, această proprietate asupra Templului şi sinagogii. Acesta era conflictul nemărturisit între oficialitatea din Ierusalim şi Iisus.

Sinagoga şi mai ales Templul erau cele mai bune mijloace de exploatare a păcatelor şi a necazurilor din Israel în favoarea unei clase de conducători, care despuiau poporul de viaţă, în numele lui Iehova. La această situaţie Iisus era un revoluţionar de temut.

De fapt a şi schimbat Sâmbăta Legii fără duh în Duminecă. Dumineca e zi acoperită cu mare preţ; cu această acoperire s-a impus şi se menţine.

Aceasta însemnează pentru noi Dumineca: Ziua Învierii.

Să băgăm de seamă ca nu cumva şi creştinismul nostru să aibă aceeaşi soartă: să se ia de la noi. Pe simplul motiv că noi creştinii nu aducem roadele acestui creştinism: OAMENI DUPA CHIPUL LUI IISUS.

Creştinismul nu e numai o afacere de Dumineca, ci o strădanie de toate zilele, toată viaţa, de-a ajunge stilul de viaţă şi concepţie pe care ni l-a dat Iisus.

Dacă creştinismul nostru nu e strădania aceasta, care naşte fii lui Dumnezeu, el rămâne o simplă formalitate- şi ne putem trezi fără ea. 

BALADA LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

                                           BALADA LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU 

Intr-o joi de dimineatã,
Zi scurtãrii lui din viatã
Brâncoveanu se sculã
Fata-i blândã îsi spãlã
Barba-i albã isi pieptãna
La icoane se-nchina
Pe ferestre-apoi cãta
Si amar se spãimânta:

"Dragii mei coconi iubiti,

Lãsati somnul, vã treziti
Armele vi le gãtiti
Cã pe noi ne-a-nconjurat
Pasa cel neîmpãcat,
Ieniceri cu tunuri mari,
Ce sparg ziduri cât de tari".

Bine vorba nu sfârseau
Turcii-n casã nevãleau
Pe toti patru mi-i prindea
Si-i decea de-i închidea
La Stambul, în Turnul Mare
Ce se-naltã lângã mare,
Unde zac fete domnesti
Si soli mari împãrãtesti.
Mult acolo nu zãcea
Cã sultanu-i aducea
Lângã foisorul lui,
Pe malul Bosforului.

"Brâncovene Constantin,
Boier vechi si domn crestin
Adevãru-i c-ai chitit
Pân' a nu fi mazilit
Sã desparti a ta domnie
De a noastrã-mpãrãtie,
Cã, de mult ce esti avut,
Bani de aur ai bãtut
Fãr' a sti de mine teamã,
Fãr' a vrea ca sã-mi dai seamã ?"

"De-am fost bun, rãu la domnie
Dumnezeu singur o stie.
De-am fost mare pe pãmânt
Cat-acum de vezi ce sunt !"

"Constantine Brâncovene,
Nu-mi grãi vorbe viclene,
De ti-e milã de copii
Si de vrei ca sã mai fii
Lasã legea crestineascã
Si te dã-n legea turceascã !"

"Facã Dumnezeu ce-o vrea,
Chiar pe toti de ne-ati tãia
Nu mã las de legea mea !
Facã Dumnezeu ce-o vrea,
Chiar pe toti de ne-ati tãia
Nu mã las de legea mea !"

Sultanul din foisor
De-te semn la Imbrohor.
Doi gealati veneau curând
Sãbiile fluturând
Si spre robi dacã mergeau
Din coconi îsi alegeau
Pe cel mare si frumos
Si-l puneau pe scaun jos
Si pala-i repezea Capul iatã-l reteza,
Brâncoveanu greu ofta
Si din gurã cuvânta:
"Doamne, fie voia Ta !"
Gealatii iarãsi mergeau
Si din doi îsi alegeau
Pe cel gingas, mijlociu
Cu pãr neted si gãlbiu
Pe scaun îl punea
Si capul îi reteza.
Brâncoveanu greu oft
a Si din gurã cuvânta:
"Doamne, fie voia Ta !"
Sultanul se minuna
Si cu milã se-ngâna:

"Brâncovene Constantin,
Boier vechi si domn crestin
Trei coconi tu ai avut
Din trei, doi ai pierdut
Numai unul ti-a rãmas
Cu zile de vrei sã-l las
Lasã legea crestineascã
Si te dã-n legea turceascã !"

"Mare-i Domnul Dumnezeu
Crestin bun m-am nãscut eu
Crestin bun a muri vreu.
Mare-i Domnul Dumnezeu
Crestin bun m-am nãscut eu
Crestin bun a muri vreu.
Taci, drãgutã, nu mai plânge
Cã-n piept inima-mi se frânge
Taci si mori în legea ta
Cã tu ceru-i cãpãta !"

Imbrohorul se-ncrunta
Gealatii se-nainta
Si spre blândul copilas
Dragul tatii fecioras
La pãmânt îl arunca
Si zilele-i ridica.
Brâncoveanu greu ofta
Si cu lacrimi cuvânta:
"Doamne, fie voia Ta !"
Apoi el se-ntuneca
Inima-i se despica
Pe copii se arunca
Îi bocea, îi sãruta
Si turbând, apoi striga:

"Alelei, tâlhari pãgâni
Alelei, feciori de câni,
Trei feciori eu am avut
Pe toti trei mi i-ati pierdut !
Dar-ar Domnul Dumnezeu
Sã fie pe gândul meu,
Sã vã stergeti pe pãmânt
Cum se sterg norii de vânt.
Sã n-aveti loc de-ngropat
Nici copii de sãrutat !"

Turcii crunt se oteleau
Si pe dânsul tãbãrau:
"Câini turbati, turci, liftã rea
De-ati mânca si carnea mea
Sã stiti c-a murit crestin
Brâncoveanu Constantin !

Sã stiti c-a murit crestin
Brâncoveanu Constantin !"

,,CONDAMNATI'' LA NEMURIRE

   Oamenii L-au condamnat pe DUMNEZEU la moarte; Dumnezeu insa, prin INVIEREA LUI ii 

,, condamna " pe oameni la nemurire. In locul loviturilor pe care I le-au dat oamenii, EL ii imbratiseaza; in locul ocarilor, EL le impartaseste binecuvantari; in locul mortii, EL le da nemurirea. Nicicand oamenii n-au aratat atata ura fata deDumnezeu ca atunci cand L-au rastignit; si niciodata Dumnezeu n-a aratat atata iubire fata de oameni ca atunci cand a inviat. Oamenii au vrut sa-L faca pe Dumnezeu muritor, dar DUMNEZEU, prin INVIEREA LUI, i-a facut pe oamnei nemuritori. Inviat-a Dumnezeu Cel rastignit si a ucis moartea. Moartea nu mai este. Nemurirea a coplesit pe om si toate lumile.

   Prin INVIEREA DUMNEZEULUI-OM, natura omeneasca a fost condusa in mod definitiv pe calea nemuririi si a devenit infricosatoare chiar si pentru moarte. Pentru ca inainte de INVIEREA lui HRISTOS moartea era infricosatoare pentru om, iar de la INVIEREA DOMNULUI omul devine infricosator pentru moarte. Daca traieste prin credinta in DUMNEZEUL-OM CEL INVIAT, omul traieste mai presus de moarte. Moartea se schimba in ,, asternut picioarelor lui"(Corinteni 15). Astfel, atunci cand omul in HRISTOS moare, el isi lasa doar vesmantul trupului sau, ca sa-l imbrace din nou in ziua celei de-a Doua Veniri.

... Ucenicii, care au fugit departe de IISUS atunci cand a murit, se intorc la EL atunci cand inviaza. Chiar si centurionul roman, cand L-a vazut pe HRISTOS inviind din mormant, L-a marturisit drept FIU al lui DUMNEZEU. In acelasi fel, toti cei dintai crestini au devenit crestini pentru ca a inviat HRISTOS, pentru ca a fost invinsa moartea. Acest lucru nu se gaseste in nici o religie si el IL ridica pe DOMNUL deasupra tuturor oamenilor si zeilor. El arata si dovedeste in chip unic si de necontestat ca IISUS HRISTOS  este singurul DUMNEZEU adevarat si DOMN in toate lumile cele vazute si nevazute.

TOATA ISTORIA CRESTINISMULUI nu este altceva decat istoria unei singure si unice minuni, a minunii INVIERII lui HRISTOS, care se continua neintrerupt in inimile crestinilor, zi de zi, an de an, veac de veac, pana la cea de-a DOUA VENIRE.

... Credinta noastra este biruinta prin care invingem moartea, si anume credinta in DOMNUL CEL INVIAT. Unde-ti este, moarte, boldul? Iar boldul mortii este pacatul( I Corinteni15). Prin Invierea SA Domnul a tocit boldul mortii.

   Biruind in el prin HRISTOS pacatul, omul biruie moartea. Daca trece o zi si nu-ti invingi macar un singur pacat, recunoaste ca ai devenit si mai muritor. Daca insa iti vei invinge un pacat sau doua sau trei, ai devenit cu aceasta mai tanar, o tinerete care nu imbatraneste, o tinerete nemuritoare si vesnica! Sa nu uitam niciodata: a crede in HRISTOS CEL INVIAT inseamna sa duci necontenit o lupta impotriva pacatului, impotriva raului si impotriva mortii.

   Faptul ca omul crede cu adevarat in DOMNUL CEL INVIAT il dovedeste prin aceea ca lupta impotriva pacatului si a patimilor; iar daca se lupta, trebuie sa stie ca se lupta pentru nemurire si pentru viata cea vesnica. Daca insa nu se lupta, atunci credinta lui este zadarnica! Pentru ca, daca credinta omului nu este o lupta pentru nemurire si pentru vesnicie, atunci ce este? Daca, prin credinta in HRISTOS nu ajungem la nemurire si la biruinta impotriva mortii, atunci la ce mai foloseste credinta noastra? ( Sfantul Iustin Popovici)

TOTUL ESTE GÂND

   ,,  TOTUL ESTE GÂND, ȘI SIMȚIRE DE GÂND ”. 

Noi suntem neîncetat în gânduri. Gândurile noastre, totuși, nu sunt ascunse. Sunt vădite. 
Ele se arată prin viața noastră. De îndată ce se gândește cineva la noi, vedem ce gândește,
ce dorește, ce gânduri are față de noi. Înțelegem singuri, nu trebuie să ne spună nimeni dacă cineva ne iubește și ne respecta sau nu.
 Acest lucru se simte, răzbate din om. Așadar, și trăsăturile de caracter ale omului se construiesc pe calea gândurilor. Suntem așa precum ne sunt gândurile cu care ne îndeletnicim.
Pentru aceasta, să ne ostenim ca în această viață scurtă, cu ajutorul lui Dumnezeu, să ne clădim trăsăturile de caracter spre desăvârșire. Domnul spune: ,, Împărăția cerurilor nu se va arăta aici sau acolo. Ea este în lăuntrul vostru și în mijlocul vostru, și aceasta este dreptatea, pacea și bucuria”.
   Norodul Vechiului Legământ nu a putut înțelege dragostea nemărginită a lui Dumnezeu. De aceea nu a putut să primescă nici poruncile Lui, de unde a izvorât și răul obștesc: ,, Dinte pentru dinte, ochi pentru ochi ”. Chiar și astăzi, în Creștinism, ca să nu mai vorbim de celelalte religii, se ține această pravilă a Vechiului Legământ, din pricina căreia suntem în continuare înconjurați de rău. Suntem împrejmuiți de mulțimea necazurilor vieții, care ne năruiesc pacea lăuntrică. Nu putem să-l iertăm nici pe fratele nostru de sânge, cu atât mai puțin pe ceilalți!
   Iată, vedeți ce facem noi ? De îndată ce ne îndeletnicim cu gânduri rele, noi înșine devenim răi. Nu ne este de  nici un folos că ne socotim buni, dacă în noi rămâne răul. Iar noi, Creștinii, nu avem dreptul să cugetăm răul nici măcar în lăuntrul nostru - cu atât mai puțin să-l prefacem în faptă. Asta înseamnă că nu avem putere să i ne împotrivim !
   În noi, însă, sălășluiește puterea lui Dumnezeu, viață și energie dumnezeiască. În ziua Înfricoșatei Judecăți, înaintea lui Dumnezeu, va trebui să dăm socoteală și de felul în care am folosit această putere, energie și viață care ne-au fost dăruite - dacă am contribuit la înțelegerea sau la neorânduiala din univers.
Gândurile pe care le avem au înrâurire nu numai asupra noastră și asupra făpturilor înțelegătoare, asupra lumii animalelor și plantelor, ci și în VEȘNICIE.  Prin gândurile noastre, nu numai că tulburăm pacea pe fața pământului, ci înmulțim răul și în univers.
 Întregul neam omenesc culege roada gândurilor și dorințelor sale.
Astfel, neamul omenesc a trebuit dintru început să fie înecat în apă, din pricina dorințelor și gândurilor sale rele. Dar iată că și noi suntem iarăși atât de cufundați în rău și nu ne putem slobozi, căci se apropie iarăși vremea aceea!
Singura scăpare, cu ajutorul lui Dumnezeu, este schimbarea lăuntrică, din inimă.
Deoarece în lăuntrul nostru este energia dumnezeiască, trebuie să ne legăm cu întreaga noastră ființă la CENTRALA VIEȚII, la DOMNUL, pentru că această energie să dobândească putere dumnezeiască - nu să ne legăm la rău. Să ne îndreptăm către acest BINE, ca și în noi și în jurul nostru să fie bine. 
Dacă avem gânduri bune, dumnezeiești, vom avea pace lăuntrică.  Această pace va răzbate apoi din noi și împrejurul nostru - și așa apar schimbările. Tot cel ce nu este conectat la rău, la vreo ambiție lumească care-i tulbură viața și-l împovărează, va simți această pace.
DOMNUL a luat asupra SA toate grijile și necazurile noastre și ne-a spus că se va îngriji de ce vom mânca, ce vom bea și ce vom încălța, iar noi, în schimb, ne ținem atât de înverșunați și facem tulburare înlăuntru nostru, în familia noastră și printre cei din jurul nostru” 
( Părintele TADEI ) .