SFANTUL SIMEON NOUL TEOLOG
CUM SA NE CERCETAM PE SINE
CUM SA NE CERCETAM PE SINE
Cum sa ne supraveghem si sa cercetam
cu grija cele ce ne privesc pe fiecare. Cum sa punem fata în fata faptele
noastre cu poruncile lui Hristos
[…]Ce înseamna, asadar, a fi atent la sine si a se supraveghea?
[…]Ce înseamna, asadar, a fi atent la sine si a se supraveghea?
A fi atent la sine înseamna a grai
cu sine astfel: - Oare nu cumva sunt eu stapânit de vreo patima? Fiindca aflu
din Sfintele Scripturi ca cel ce are chiar si numai o patima nu intra întru
Împaratia Cerurilor, precum e scris: „Daca cineva pazeste toata Legea, dar
calca o singura porunca, se face vinovat de toate”. Tot asa supravegherea de
sine înseamna a grai cu sine asa: - „Oare niciodata n-am nesocotit cutare sau
cutare porunca? Nu cumva sunt nepasator, o nesocotesc si n-o pun în practica?”.
Fiindca zice Hristos Dumnezeu: „O iota sau o cirta nu va trece din Lege pâna nu
se vor împlini toate” (Matei 5,18) si: „cel ce va strica una dintr-aceste
porunci mai mici, si va învata asa pe oameni, acela mai mic se va chema întru
Împaratia Cerurilor” (Matei 5,19). Sa nu fim neatenti la Dumnezeiestile
Scripturi. Când le citim sa ne privim în ele, sa ne uitam si sa ne cercetam ca
într-o oglinda sufletul si starea în care ne gasim.
Ce vreau sa zic? Auzim pe Domnul: „Pocaiti-va ca s-a apropiat Împaratia Cerurilor” (Matei 3,2). Sa cugetam si noi cum ne-am petrecut zilele vietii noastre: daca ne-am cait cum se cuvine, vom spori si vom creste în faptele cele bune; daca am fost nepasatori, sa ne îndreptam. Auzim iarasi: „Fericiti cei saraci cu duhul, ca a acelora este Împaratia Cerurilor” (Matei 5,3). Sa ne cercetam si sa ne probam în orice prilej umilitor, adica în ocari si în necinste, în dispret, si sa vedem daca se afla în noi aceasta virtute: smerenia. Cine o are cu adevarat, le rabda pe toate fara întristare si fara descurajare si nimic din cele ce i se întâmpla nu-i raneste inima. Iar daca se simte putin jignit, el nu se tulbura peste masura din pricina aceasta, ci pentru aceasta mica rana la inima, (ca adica s-a întristat putin în loc sa primeasca cu bucurie ocarile), el se umileste, se biciuieste, se întristeaza si plânge, si retragându-se în camara cea ascunsa a sufletului sau a chiliei sale, se arunca înaintea lui Dumnezeu si i se marturiseste, ca si cum si-ar fi pierdut toata viata. Auzim iarasi: „Fericiti cei ce plâng”. Vezi ca Hristos nu zice: „cei ce au plâns”, ci cei ce plâng totdeauna! Sa ne cercetam si aici si sa vedem daca plângem în fiecare zi. Ca daca ne-am facut smeriti prin pocainta, fara îndoiala ca nu vom petrece nici o zi, nici o singura noapte fara lacrimi, fara întristare si fara umilinta. Si iarasi: „Fericiti cei blânzi”. Oare cel ce plânge în fiecare zi, va putea trai în mânie si sa nu fie blând? Ca precum apa stinge flacarile focului, tot asa întristarea si lacrimile sting furia sufletului, încât chiar omul care a fost stapânit multa vreme de mânie se schimba si ajunge la o liniste durabila. Tot acum sa ne cercetam daca suntem blânzi, pentru ca cel blând cu adevarat nu sufera cu nici un chip sa vada calcate poruncile lui Dumnezeu, ci, ca si cum el însusi ar pacatui, nu înceteaza a se tângui pentru cei pacatosi.
Sa ne cercetam apoi daca ne este foame si sete de dreptatea lui Dumnezeu. Pentru ca se poate ca cineva sa se afle în dreptate, fara sa-i fie foame si sete de ea. Iar dreptate, Dumnezeu este, ca este numit „Soarele Dreptatii” si cui îi este foame si sete de El, socoate gunoaie toata lumea si lucrurile ei, iar în onorurile celor mari nu vede decât rusine, daca mai este cât de putin simtitor la onorurile omenesti. Zice iarasi Mântuitorul: „Fericiti cei milostivi!” Dar cine sunt cei milostivi? Oare cei ce îsi împart averile sau hranesc pe cei flamânzi? Nu, desigur ca nu, dar cine? Cei ce s-au facut saraci pentru Cel ce a saracit pentru noi, cei care nu au nimic de dat, iar duhovniceste nu uita niciodata pe saraci, pe vaduve, pe orfani si pe bolnavi, pe care adesea îi vad, le este mila de ei si varsa lacrimi fierbinti pentru ei, cum facea Iov, care zicea: „Eu am plâns pentru toti cei nedreptatiti”. Când au cu ce, fac si ei milostenie, dar mai ales nu înceteaza niciodata a spune tuturor cele pentru mântuirea sufletului, ascultând de Cel ce a zis: „Am ascultat fara de viclenie si învat pe altii fara zavistie”. Pe acestia îi fericeste Domnul, acestia sunt adevaratii milostivi si cu aceasta milostenie ei urca ca pe o scara la desavârsita curatenie a sufletului. Pentru aceasta Dumnezeu a numit fericiti pe cei curati cu inima, zicând: „fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu”, stiind El, ca Dumnezeu si Cel ce a pus Legea, ca daca sufletul nu ajunge la aceasta stare, nu poate sa se întristeze necontenit, nici sa fie cu adevarat blând, nici sa-i fie sete de Dumnezeu, nici sa se curete de patimi, nici sa devina ca o oglinda curata, dar si ca fara toate acestea, niciodata nu va contempla curat fata Stapânului. Iar sufletul care a ajuns astfel vede pe Dumnezeu în toate, se afla în pace cu El si pacea se statorniceste între Dumnezeu, Facatorul nostru, si sufletul potrivnic mai înainte Lui, si atunci, ca un facator de pace, este numit de Dumnezeu: „Fericit” ca zice: „Fericiti facatorii de pace ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”. Aceia, deci, care singuri de bunavoie s-au împacat cu Cel ce a venit sa dea pace celor de aproape si celor de departe; cu Cel ce a venit sa ne împace pe noi, dusmanii Sai, cu propriul Sau Tata si sa faca una ceea ce era despartit, adica sa ne faca partasi Preasfântului Duh si El însusi sa ia trupul nostru. Este limpede, ca cei care-L vad, s-au împacat cu El, au ajuns la pacea dorita si s-au facut fii ai lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care judeca, cine este cel ce osândeste? Dar daca tu nu iubesti pe fratele tau pe care-l vezi, cum vei iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vezi?” Iar daca noi nu putem sa-L iubim sau mai bine zis nu voim, e limpede ca nici nu ne-am împacat cu El. Sa ne silim deci, fratilor, sa facem dimpotriva, ca sa-L vedem sa ne împacam cu El si sa-L iubim, asa cum ne-a poruncit El din tot sufletul.
Apoi auzim si aceste cuvinte: „Fericiti cei prigoniti pentru dreptate”. Sa ne cercetam pe noi însine daca si noi suntem prigoniti din pricina vreunei porunci a lui Dumnezeu; fiindca „toti cei ce voiesc sa traiasca în Hristos vor fi prigoniti”, spune Apostolul. De aceea Hristos adauga aceste cuvinte: „Fericiti veti fi când va vor ocarî si va vor prigoni si vor zice tot cuvântul rau împotriva voastra mintind pentru Mine. Bucurati-va si va veseliti ca plata voastra multa este în ceruri”.(Matei 5,11-12). Pentru ce a pomenit abia la urma pe cei prigoniti si ocarâti si le porunceste cu putere: „Bucurati-va si va veseliti?” Pentru ca cel ce în adevar s-a pocait de pacatele sale si s-a facut smerit, repet, se întristeaza în fiecare zi, e blând, îi este foame si sete din adâncul sufletului de Soarele Dreptatii, e milostiv si milos ca unul care a simtit ca pe ale sale patimile, necazurile si slabiciunile tuturor si, plângând si curatindu-se, el vede pe Dumnezeu, e împacat cu El, e în adevar pasnic si vrednic sa fie numit fiu de Dumnezeu. Un astfel de om, chiar daca e prigonit, lovit, ocarât, palmuit, insultat cu tot felul de cuvinte urâte, le rabda cu bucurie si cu negraita veselie. Acestea stiindu-le, Stapânul a zis cu hotarâre: „Bucurati-va si va veseliti!”. Cel ce însa nu este asa si nu are bucurie revarsata în adâncul fiintei sale, cum va putea rabda el toate acestea fara ranchiuna? Niciodata! Asadar, parintilor si fratilor, sa ne silim din rasputeri în fiecare zi si în fiecare ceas daca se poate, sa ne judecam pe noi însine; sa nu contenim niciodata a ne cerceta si, precum am zis, sa trecem prin toate poruncile, sa ne cercetam fata de fiecare din ele si sa ne observam pentru a ne cunoaste. Daca am gasit ca am împlinit vreo porunca, sa multumim Stapânului si Dumnezeului nostru si sa ne straduim s-o împlinim si mai deplin; daca am uitat vreo una sau n-am împlinit-o, sa ne silim, va rog, s-o împlinim desavârsit ca, nu cumva neglijând-o, sa fim numiti mai mici întru Împaratia Cerurilor. Astfel, pas cu pas, urcând ca pe treptele unei scari, vom ajunge, sunt sigur de aceasta, la Cetatea Cerului, unde se afla Stapânul nostru Care asteapta sa ne zica: „Veniti la Mine toti cei osteniti si împovarati si Eu va voi odihni pe voi!” (Matei 11,28). […]
Ce vreau sa zic? Auzim pe Domnul: „Pocaiti-va ca s-a apropiat Împaratia Cerurilor” (Matei 3,2). Sa cugetam si noi cum ne-am petrecut zilele vietii noastre: daca ne-am cait cum se cuvine, vom spori si vom creste în faptele cele bune; daca am fost nepasatori, sa ne îndreptam. Auzim iarasi: „Fericiti cei saraci cu duhul, ca a acelora este Împaratia Cerurilor” (Matei 5,3). Sa ne cercetam si sa ne probam în orice prilej umilitor, adica în ocari si în necinste, în dispret, si sa vedem daca se afla în noi aceasta virtute: smerenia. Cine o are cu adevarat, le rabda pe toate fara întristare si fara descurajare si nimic din cele ce i se întâmpla nu-i raneste inima. Iar daca se simte putin jignit, el nu se tulbura peste masura din pricina aceasta, ci pentru aceasta mica rana la inima, (ca adica s-a întristat putin în loc sa primeasca cu bucurie ocarile), el se umileste, se biciuieste, se întristeaza si plânge, si retragându-se în camara cea ascunsa a sufletului sau a chiliei sale, se arunca înaintea lui Dumnezeu si i se marturiseste, ca si cum si-ar fi pierdut toata viata. Auzim iarasi: „Fericiti cei ce plâng”. Vezi ca Hristos nu zice: „cei ce au plâns”, ci cei ce plâng totdeauna! Sa ne cercetam si aici si sa vedem daca plângem în fiecare zi. Ca daca ne-am facut smeriti prin pocainta, fara îndoiala ca nu vom petrece nici o zi, nici o singura noapte fara lacrimi, fara întristare si fara umilinta. Si iarasi: „Fericiti cei blânzi”. Oare cel ce plânge în fiecare zi, va putea trai în mânie si sa nu fie blând? Ca precum apa stinge flacarile focului, tot asa întristarea si lacrimile sting furia sufletului, încât chiar omul care a fost stapânit multa vreme de mânie se schimba si ajunge la o liniste durabila. Tot acum sa ne cercetam daca suntem blânzi, pentru ca cel blând cu adevarat nu sufera cu nici un chip sa vada calcate poruncile lui Dumnezeu, ci, ca si cum el însusi ar pacatui, nu înceteaza a se tângui pentru cei pacatosi.
Sa ne cercetam apoi daca ne este foame si sete de dreptatea lui Dumnezeu. Pentru ca se poate ca cineva sa se afle în dreptate, fara sa-i fie foame si sete de ea. Iar dreptate, Dumnezeu este, ca este numit „Soarele Dreptatii” si cui îi este foame si sete de El, socoate gunoaie toata lumea si lucrurile ei, iar în onorurile celor mari nu vede decât rusine, daca mai este cât de putin simtitor la onorurile omenesti. Zice iarasi Mântuitorul: „Fericiti cei milostivi!” Dar cine sunt cei milostivi? Oare cei ce îsi împart averile sau hranesc pe cei flamânzi? Nu, desigur ca nu, dar cine? Cei ce s-au facut saraci pentru Cel ce a saracit pentru noi, cei care nu au nimic de dat, iar duhovniceste nu uita niciodata pe saraci, pe vaduve, pe orfani si pe bolnavi, pe care adesea îi vad, le este mila de ei si varsa lacrimi fierbinti pentru ei, cum facea Iov, care zicea: „Eu am plâns pentru toti cei nedreptatiti”. Când au cu ce, fac si ei milostenie, dar mai ales nu înceteaza niciodata a spune tuturor cele pentru mântuirea sufletului, ascultând de Cel ce a zis: „Am ascultat fara de viclenie si învat pe altii fara zavistie”. Pe acestia îi fericeste Domnul, acestia sunt adevaratii milostivi si cu aceasta milostenie ei urca ca pe o scara la desavârsita curatenie a sufletului. Pentru aceasta Dumnezeu a numit fericiti pe cei curati cu inima, zicând: „fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu”, stiind El, ca Dumnezeu si Cel ce a pus Legea, ca daca sufletul nu ajunge la aceasta stare, nu poate sa se întristeze necontenit, nici sa fie cu adevarat blând, nici sa-i fie sete de Dumnezeu, nici sa se curete de patimi, nici sa devina ca o oglinda curata, dar si ca fara toate acestea, niciodata nu va contempla curat fata Stapânului. Iar sufletul care a ajuns astfel vede pe Dumnezeu în toate, se afla în pace cu El si pacea se statorniceste între Dumnezeu, Facatorul nostru, si sufletul potrivnic mai înainte Lui, si atunci, ca un facator de pace, este numit de Dumnezeu: „Fericit” ca zice: „Fericiti facatorii de pace ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”. Aceia, deci, care singuri de bunavoie s-au împacat cu Cel ce a venit sa dea pace celor de aproape si celor de departe; cu Cel ce a venit sa ne împace pe noi, dusmanii Sai, cu propriul Sau Tata si sa faca una ceea ce era despartit, adica sa ne faca partasi Preasfântului Duh si El însusi sa ia trupul nostru. Este limpede, ca cei care-L vad, s-au împacat cu El, au ajuns la pacea dorita si s-au facut fii ai lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care judeca, cine este cel ce osândeste? Dar daca tu nu iubesti pe fratele tau pe care-l vezi, cum vei iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vezi?” Iar daca noi nu putem sa-L iubim sau mai bine zis nu voim, e limpede ca nici nu ne-am împacat cu El. Sa ne silim deci, fratilor, sa facem dimpotriva, ca sa-L vedem sa ne împacam cu El si sa-L iubim, asa cum ne-a poruncit El din tot sufletul.
Apoi auzim si aceste cuvinte: „Fericiti cei prigoniti pentru dreptate”. Sa ne cercetam pe noi însine daca si noi suntem prigoniti din pricina vreunei porunci a lui Dumnezeu; fiindca „toti cei ce voiesc sa traiasca în Hristos vor fi prigoniti”, spune Apostolul. De aceea Hristos adauga aceste cuvinte: „Fericiti veti fi când va vor ocarî si va vor prigoni si vor zice tot cuvântul rau împotriva voastra mintind pentru Mine. Bucurati-va si va veseliti ca plata voastra multa este în ceruri”.(Matei 5,11-12). Pentru ce a pomenit abia la urma pe cei prigoniti si ocarâti si le porunceste cu putere: „Bucurati-va si va veseliti?” Pentru ca cel ce în adevar s-a pocait de pacatele sale si s-a facut smerit, repet, se întristeaza în fiecare zi, e blând, îi este foame si sete din adâncul sufletului de Soarele Dreptatii, e milostiv si milos ca unul care a simtit ca pe ale sale patimile, necazurile si slabiciunile tuturor si, plângând si curatindu-se, el vede pe Dumnezeu, e împacat cu El, e în adevar pasnic si vrednic sa fie numit fiu de Dumnezeu. Un astfel de om, chiar daca e prigonit, lovit, ocarât, palmuit, insultat cu tot felul de cuvinte urâte, le rabda cu bucurie si cu negraita veselie. Acestea stiindu-le, Stapânul a zis cu hotarâre: „Bucurati-va si va veseliti!”. Cel ce însa nu este asa si nu are bucurie revarsata în adâncul fiintei sale, cum va putea rabda el toate acestea fara ranchiuna? Niciodata! Asadar, parintilor si fratilor, sa ne silim din rasputeri în fiecare zi si în fiecare ceas daca se poate, sa ne judecam pe noi însine; sa nu contenim niciodata a ne cerceta si, precum am zis, sa trecem prin toate poruncile, sa ne cercetam fata de fiecare din ele si sa ne observam pentru a ne cunoaste. Daca am gasit ca am împlinit vreo porunca, sa multumim Stapânului si Dumnezeului nostru si sa ne straduim s-o împlinim si mai deplin; daca am uitat vreo una sau n-am împlinit-o, sa ne silim, va rog, s-o împlinim desavârsit ca, nu cumva neglijând-o, sa fim numiti mai mici întru Împaratia Cerurilor. Astfel, pas cu pas, urcând ca pe treptele unei scari, vom ajunge, sunt sigur de aceasta, la Cetatea Cerului, unde se afla Stapânul nostru Care asteapta sa ne zica: „Veniti la Mine toti cei osteniti si împovarati si Eu va voi odihni pe voi!” (Matei 11,28). […]
