DESPRE BLÂNDEŢE, SMERENIE ŞI ÎNDELUNGĂ RĂBDARE

...   Începând de aici, pe cât mila Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi ajutorul Prea Curatei Sale Maici îmi va ajuta şi îmi va da pricepere, voi vorbi depre această treime de virtuţi care sunt trei verigi ale lanţului celui duhovnicesc, care le are în sine pe toate împletite şi cu care lanţ trebuie a se lega de HRISTOS tot cela ce nădăjduieşte mântuirea sufletului său.
      Iar pricina pentru care m-am gândit să vorbesc în acest cuvânt pentru aceste trei virtuţi este că acestea fac o uniune, fiind strâns legate între ele şi chiar contopindu-se una în alta, căci cine, cu darul lui HRISTOS, au câştigat pe una , nu este străin nici de celelalte două. Căci cine are smerenie nefăţarnică, este şi blând; iar cel blând, îndelung rabdă, odihnindu-l pe el blândeţea inimii sale întru toate necazurile şi aşa ajunge a împlini cuvântul cel scris : Luaţi jugul MEU peste voi şi vă învăţaţi de la MINE că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre ( Mat.11.29).
     Aceste virtuţi se nasc din aceeaşi maică, care este prea  fericita  dragoste. Şi după cum dragostea este roada duhului, aşa şi smerenia este roada dragostei. Că mai întâi au fost dragostea şi apoi cu dragostea cea pentru noi S-A smerit pe SINE Dumnezeu ascultător făcându-SE până la moarte, la moarte pe cruce (Filip. 2,8).
     Şi dacă smerenia este aceea care înalţă , apoi dragostea este aceea care de la înălţime a cădea nu lasă.
     Iar cum smerenia, blândeţea şi îndelungata răbdare sunt tot ale dragostei odrasle, aceasta se poate înţelege din cele ce zice Marele Apostol: Roada Duhului este dragostea, apoi când numără pe cele ce se nasc din ea, printre altele zice: blândeţea, şi îndelungata răbdare(Gal.5,22) şi altădată arătând iarăşi roadele dragostei zice : Dragostea îndelung rabdă şi este plină de bunătate ( I Cor.13,4).
     Este adevărat că mă necinstesc pe mine şi mă prihănesc încercând să vorbesc de aceste mari virtuţi de care eu sunt sărac şi strein. Căci nimeni nu este mai sărac decât cel ce învaţă şi nu face. Că în ce fel este pictorul care zugrăveşte apa pe pereţi şi la vreme de sete nu-l poate răcori pe el, aşa este şi cel ce învaţă fapta bună fără să o lucreze pe ea. Nu poate numai cuvântul fără de lucrare a-i potoli setea sufletului celui ce zugrăveşte prin cuvinte de laudă bunătatea fără să guste prin sudoarea şi osteneala lucrării din ea.
     Înţelept dar,este acela care vorbeşte nu prin cuvinte mari ci prin fapte vrednice de laudă şi acela este fericit care tace şi lasă să-i vorbescă lucrurile lui. Iarăşi acela este bun vorbitor care mustră şi învaţă prin puterea lucrării nu prin multa vorbire.
     Deci pentru mine care lucruri nu am, ar fi mai de folos tăcerea care este fără de primejdie. Şi ştiu că, chiar de voi şi vorbi, cuvântul meu nu va porni râvna ascultătorilor spre lucrare , căci cuvântul aceluia are putere şi este vrednic de crezare înaintea căruia au mers faptele. Pentru că este de înţeles că altul este cuvântul cel frumos şi altul este cuvântul cel din lucrare. Cuvântul cel din lucrare este cămară a nădejdii , mângâind pe cel ce-l vorbeşte cu osteneala lucrării. Iar cuvântul cel frumos fără de lucrare rămâne totdeauna amanet al ruşinii, căci ruşinează pe cel care l-a vorbit şi nu l-a împlinit. De aceea cred că şi Dumnezeiasca Evanghelie ne pune înainte facerea zicând: Cel ce va face şi va învăţa mai mare se va chema întru Împărăţia cerurilor.  Aşa că multe mărturii am care mă opresc de a vorbi şi a lăuda comorile altora.
    Dar într-un fel vreau să mă mângâi şi pe mine săracul şi mă gândesc că poate măcar cu cel orb mă voi semăna, care ţine lumina pentru alţii şi măcar că el nu se foloseşte nici se împărtăşeşte de frumuseţea luminii, dar pentru cei ce văd , face un oarecare folos........ 
                          (  ARHIM. ILIE CLEOPA - VALOAREA SUFLETULUI ).

OARE IUBIM ADEVĂRATA VIAȚĂ ?

         Toți iubim viața , dar adevărata viață este în noi numai atunci când ne adăpăm de la Izvorul Vieții - Iisus Hristos. Liturghia este o comoară, izvor de viață adevărată, fiindcă în ea Însuși Domnul, Stăpânul vieții, se dă pe Sine Însuși mâncare și băutură celor ce cred în El, și dă viață din belșug celor ce se împărtășesc cu El , precum Însuși spune: Cel ce mănâncă trupul meu și bea Sângele Meu are viață veșnică , Eu am venit ca viață să aibă și din belșug să aibă (In.6,54;10). Dar cel ce îndeamnă necontenit la păcat și moarte , diavolul, folosind toate șiretlicurile iadului, caută să-l îndepărteze pe creștin de la Paharul Vieții, insuflându-i credință puțină , indiferență și nerâvnă pentru această Taină a credinței creștine - cea mai mare dintre toate - spre a-i ține pe oameni în lanțurile păcatului și ale morții. Trebuie să ținem aprinsă în inimi mereu flacăra credinței în Iisus Hristos, în dragostea Lui nesfârșită; să medităm mai des la minunatele fapte ale economiei Sale ; să citim mai des Sfânta Evanghelie, să pătrundem în cele citite, să se cerceteze fiecare pe sine însuși , să-și recunoască sărăcia duhovnicească, apăsarea blestemului , orbirea, goliciunea, să înseteze după dreptate, adică pentru a îndrepta și a lucra dreptatea, fără de care este cu neputință o împărtășire sinceră și cu fierbinte dragoste, rodnică , cu Sfintele Taine ; trebuie să ne lepădăm de orice patimă și desfătare pământească, acestea fiind opreliști extreme în calea iubirii cerești. Toată grija lumească acum să o lepădăm - aceste cuvinte deosebit de importante ale imnului Heruvic rămân pentru majoritatea creștinilor glasul celui care strigă în pustie. Atât de mult ne-am lăsat cuprinși de cele deșarte , grijile vieții și patimile lumești ne-au ticăloșit sufletele! Acum Liturghia se săvârșește pe scenă la teatru ! Dar între ele este o deosebire infinită, ca între cer și pământ! Liturghia este de la un capăt la altul o slujire cerească pe pământ, în timp ce teatrul este o operă pur pământească, plină de toate patimile pământești posibile, o întruchipare și o școală pentru pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții(In.2,16), o școală a lumii acesteia vicioase și păcătoase , un divertisment păcătos, în care ca într-o oglindă sau într-un caleidoscop - faimos aparat din fizică - se reflectă lumea cu moravurile, obiceiurile, tentațiile, desfătările, nelegiuirile sale și cu urmările lor jalnice.
            LITURGHIA - CERUL PE PĂMÂNT ( Sfântul Ioan de Kronstadt)