DESPRE SMERENIE

... Chiar dacă Domnul l-ar înălța la cer în fiecare zi și i-ar arăta toată slava cerească în care se află EL, și iubirea serafimilor, a heruvimilor și a tuturor sfinților, chiar și atunci, învățat de experiență, sufletul smerit va spune: ,, Tu, Doamne, îmi arăți slava Ta pentru că iubești zidirea Ta, mie însă dă-mi mai degrabă plâns și puterea de a-Ți mulțumi, Ție Ți se cuvine slavă în cer și pe pământ, mie însă mi se cuvine să plâng pentru păcatele mele”. Altfel nu vei păzi harul DUHULUI SFÂNT pe care ți-l dă Domnul după mila Sa.
    Domnului i s-a făcut milă de mine și mi-a dat să înțeleg  că trebuie să plâng toată viața.
Aceasta este calea Domnului. Și iată, acum scriu din milă față de  oamenii care, asemenea mie,
 sunt mândri și din această pricină se chinuie. Scriu ca ei să învețe smerenia și să-și găsească
odihna in Dumnezeu;
    Unii zic că aceasta a fost cândva, de demult, dar că acum toate acestea s-au învechit; dar la DOMNUL, nimic nu trece niciodată, numai noi ne schimbăm, ne facem răi și astfel pierdem harul; dar celui ce cere DOMNUL îi dă toate ( Mt.7,7-8), nu pentru că am merita aceasta, ci pentru că EL este milostiv și ne iubește.
    Scriu aceasta pentru că sufletul meu cunoaște pe DOMNUL.

   Mare lucru bun este a învăța smerenia lui HRISTOS; cu ea viața e ușoară și bucuroasă și toate se fac dragi inimii. Numai celor smeriți li Se arată pe Sine Domnul prin Duhul Sfânt dar, dacă nu ne smerim, nu vom vedea pe Dumnezeu. Smerenia e lumina în care putem vedea LUMINA-DUMNEZEU, după cum se cântă: ,, Întru lumina Ta vom vedea LUMINA” (Ps.35,10).

Domnul m-a învățat să țin mintea în iad și să nu deznădăjduiesc și așa sufletul meu se smerește, dar aceasta nu este încă adevărata smerenie, care e de nedescris. Când sufletul vine la Domnul, se înfricoșază. dar când vede pe Domnul, atunci se bucură nespus de frumusețea slavei Lui, iar iubirea lui Dumnezeu și dulceața Duhului Sfânt îl fac să uite cu desăvârșire pământul.
AȘA ESTE RAIUL DOMNULUI.
 Toți vor fi în iubire și de la smerenia lui HRISTOS toți vor fi bucuroși să-i vadă pe ceilalți mai presus decât ei inșiși. Smerenia lui HRISTOS sălășluiește în cei mici: ei sunt bucuroși că sunt mici. Așa mi-a dat să înțeleg Domnul.

     Rugați-vă pentru mine toți sfinții, ca sufletul meu să învețe smerenia lui HRISTOS;

sufletul meu însetează după ea, dar nu o poate avea și cu lacrimi o caut,
ca un copil mic  ce s-a pierdut de mama lui:

,, Unde ești Tu, Domnul meu?
Te-ai ascuns de sufletul meu și cu lacrimi te caut.
Doamne, dă-mi puterea de a mă smeri înaintea măreției Tale.
Doamne, Ție Ți se cuvine slavă în cer și pe pământ, mie însă, micuței Tale zidiri,
dăruiește-mi smeritul Tău Duh.
Mă rog bunătății Tale, Doamne, privește asupra mea din înălțimea slavei Tale și dă-mi puterea
de a Te slăvi ziua și noaptea, căci sufletul meu s-a îndrăgostit de Tine prin Duhul TĂU Cel Sfânt
și tânjește după Tine și cu lacrimi Te caut.
DOAMNE, DĂ-NE DUHUL SFÂNT;
prin El Te vom slăvi ziua și noaptea, căci dacă trupul nostru e neputincios, Duhul Tău e vioi, El dă sufletului puterea de a Te sluji cu râvnă și întărește mintea în iubirea Ta și o odihnește întru Tine cu o odihnă desăvârșită și nu mai vrea să se gândească la nimic altceva  decât la iubirea Ta.

   Milostive Doamne, duhul meu neputincios nu poate ajunge la Tine, de aceea Te chem ca și regele Avgar: Vino și tămăduiește-mi rănile gândurilor mele păcătoase, și Te voi lăuda ziua și noaptea și Te voi propovădui oamenilor, ca toate noroadele să știe că TU, DOAMNE, ca și odinioară,
săvârșești minuni, ierți păcate, sfințești și dai viață”...
 ( Cuviosul Siluan Athonitul)

               

PATIMA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

                  PATIMA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS,

VAZUTA DE DR. P. BARBET, MEDIC CHIRURG LA SPITALUL

                               SF. IOSIF DIN PARIS.

,, VOI TOTI CEI CE TRECETI PE CALE, INTOARCETI-VA SI VEDETI DE ESTE DURERE CA DUREREA MEA" (Plangeri 1,12).
Daca exista o legenda inradacinata in spirite, este cea despre lipsa de inima a chirurgilor, antrenamentul, nu-i asa, toceste senzatiile si obisnuinta, intretinuta prin necesitatea de a face rau in vederea unui bine, ne pune intr-o stare de sensibila sensibilitate. Idee gresita. Daca ne intarim inima impotriva emotiei, care nu trebuie nici sa se vada, si nici cand este interioara sa impiedice actul chirurgical,ca si un boxer care instinctiv isi contracta epigestul, asteptandu-se la o lovitura de pumn, mila ne ramane totusi vie si cu varsta devine tot mai curata. Cand cineva sta ani de-a randul aplecat deasupra suferintei altuia, cand insusi a gustat din ea, desigur ca se gaseste mult mai aproape de a compatimi decat de a fi indiferent, fiindca ii cunoaste mai bine durerea si ii stie mai bine cauzele si efectele. Tot asa, cand un chirurg a meditat asupra suferintelor din ,, PATIMA DOMNULUI '' , cand a descompus timpurile si circumstantele fiziologice, cand s-a apucat sa reconstituiasca metodic toate etapele acestui martiriu de o noapte si de o zi, el poate mai bine decat cel mai bun si elocvent predicator, mai bine decat orice sfant ascet ( fara de cei ce au avut viziuni directe si au ramas ca striviti sub povara lor), sa sufere impreuna cu el, suferintele lui HRISTOS, va asigur ca este ceva ingrozitor, in ce ma priveste am ajuns sa nu ma pot gandi la ele. Lasitatea fara indoiala, insa cred ca trebuie sa aiba ceva suflet eroic sau sa nu priceapa, sa fie un sfant, sau sa fie inconstient, ca sa faca o cale a crucii. ,, Eu, eu nu mai pot " si totusi mi se pare ca scriu aceasta Cale a Crucii si nu vreau sa refuz, fiindca sunt sigur ca trebuie sa fie bine s-o fac. O, Bunule si dulce Iisuse, vino la mine in ajutor: Tu care le-ai indurat fa sa pot arata bine suferintele Tale! Poate silindu-ma sa raman obiectiv, opunand emotiei sensibilitatea mea de chirurg, poate voi putea sa ajung la capat. Si daca eu plang inainte de a fi terminat, ei bine iubite cititor, bunul meu prieten, fa si tu ca si mine fara rusine, aceasta inseamna ca si tu ai inteles. Urmeaza-ma deci, vom avea ca indreptar cartile sfinte si Sfantul Giulgiu, a carui autenticitate mi-a demonstrat-o studiul stiintific.
   ,, Incepu a Se spaimanta si a Se mahni"  Mc.14,33). Patima Domnului incepe de fapt, de la nastere, fiindca Iisus cu atotstiinta Sa divina a stiut, a vazut si a voit totdeauna Patimile si suferintele care o asteptau pe umanitatea Sa. Ne putem inchipui ce inseamna pentru om sa-si prevada amanuntit tot martiriul. Primul sange varsat pentru noi a fost acela al circumciziunii, opt zile dupa nastere. Totusi Jertfa va incepe in Gradina Ghetsimani. Iisus Hristos dupa ce a dat dar sa I se manance trupul si sa i se bea Sangele Sau, ii aduce pe ucenicii Sai noaptea pe Muntele Maslinilor, unde se ducea de obicei; ii lasa sa sada la intrare, ia cu El, putin mai departe pe cei trei intimi ucenici si se departeaza ca la o aruncatura de piatra pentru ca sa se pregateasca de rugaciune. Stie ca i-a sosit ceasul. El insusi a trimis pe tradatorul din Cariot: ,, Ce faci, fa mai repede!".
Se grabeste sa ispasasca. Vrea, cum insa intrupandu-se a imbracat acest trup de rob, care se numeste umanitatea noastra, acesta se revolta, de aici toata tragedia unei lupte intre vointa si natura SA. ,, A inceput a SE teme si a SE mahni foarte".
   Cupa pe care va trebui s-o bea, contine doua amaraciuni: mai intai pacatele oamenilor, pe care trebuie sa le ia asupra Sa. El cel drept, ca sa rascumpere pe fratii Sai, si aceasta ii era fara indoiala cel mai greu lucru. O incercare pe care noi nu ne-o putem inchipui, fiindca numai in masura in care vorbeste sfintenia in noi, simtim mai viu nevrednicia si nelegiuirea pacatului. Dar poate intelegem mai bine previziunea, gustarea anticipata a torturilor pe care EL le sufera de pe acum in gand, cu toate ca noi n-am experimentat decat fiorul retrospectiv al suferintelor trecute. Este ceva ce nu se poate spune: ,, Parinte, de vrei sa treaca paharul acesta de la MINE, insa nu voia MEA, ci a TA sa fie!" Vorbeste aici umanitatea SA, care ne spune, fiindca divinitatea Sa stie din eternitate ceea ce voieste. Omul intr-un impas. Cei trei ucenici au adormit de intristare sarmanii oameni, spune Sf. Luca: ,, Sudoarea LUI ca picaturile de sange ce pica pe pamant" ( Luca 22,44).
Lupta este ingrozitoare - un inger vine sa-L intareasca in acelasi timp, pare-se sa-i primeasca acceptarea. Si fiindca in lupta mai cu dinadinsul Se ruga, si sudoarea Lui s-a facut ca picaturile de sange ce pica pe pamant. Aceasta este sudoare de sange pe care unii exegeti rationalisti temandu-se de vreo minune au socotit-o simbolica. Este curios sa constatam cate prostii pot spune materialistii, in materie stiintifica. Sa constatam ca singurul evanghelist care noteaza acest fapt este un medic; si veneratul nostru confrate Luca: ,, Medicul iubit". O face cu precizia unui bun clinician. Hematridesa este un fenomen foarte rar, insa bine descris. Ea se produce, dupa cum scrie doctorul Le Bec, in conditii cu totul speciale: ,, O mare debilitate fizica insotita de o zguduire morala ca urmare a unei emotii adanci, a unei frici mari!".
   ,, A inceput a Se teme si a Se mahni foarte ". Frica si groaza sunt aici la maximum si zguduirea morala. Aceasta o exprima Sf. Luca prin ,, Agonie"care in greceste inseamna lupta, neliniste. ,, Si sudoarea LUI s-a facut ca picaturile de sange ce pica pe pamant".
   La ce bun sa explicam fenomenul? O dilatatie intensa a capilarelor ce produc sudoarea. Sangele se amesteca cu sudoarea si acesta este amestecul care iese din piele, se aduna si curge pe tot corpul, in cantitate suficienta ca sa curga si sa cada pe pamant. Notati ca aceasta hemoragie microscopica se produce pe toata piele, care in acest chip se gaseste inca de pe acum ranita, dureroasa, debilitata pentru cand vor veni loviturile viitoare.
   ....
   

CARTEA CU PILDE - LASCAROV MOLDOVANU

CARTEA CU PILDE
 In aceasta carte aparuta in anul 1940, la editura Cugetarea din Bucuresti, este un capitol care se numeste - Farmacia Bisericii - in care am gasit scris lucruri interesante ( ce bine ar fi sa intelegem toate acestea  si sa le punem in practica, asta pentru BINELE nostru):

  ,, Un preot din America, vazand ca credinciosii folosesc unele lucruri proaste pentru asa-zisa infrumusetare a trupului, s-a apucat si a pus la usa bisericii o bucata mare de carton, pe care era scris asa:
Singura spiterie adevarata este BISERICA.
Ea are cele mai bune dresuri si vopseli, precum si cele mai folositoare unsori pentru infrumusetare.
Cea mai buna vopsea pe buze este surasul plin de bunavointa.
Unsorile cele mai potrivite pentru infrumusetarea fetei sunt gingasia, devotamentul si statornicia, amestecate in parti egale.
 Bautura de viata lunga cea mai potrivita este credinta. 
Crema de migdale dulci, care face sa dispara arsurile dragostei de sine si alte asemenea, este o fapta buna in fiecare zi. 
Cel mai bun suliman pentru orice femeie este nevinovatia si pacea sufletului.
Cea mai buna vopsea de unghii este milostenia.
Balsamul care indulceste necazurile vietii si mareste bucuriile este prietenia.
Hapurile cele mai potrivite pentru gonirea uratului si a barfirii sunt munca si alergaturile.
Iar leacul care vindeca toate boalele trupului si ale sufletului
- numai aci il veti gasi - este SFANTA IMPARTASANIE. 
Veniti, fratilor, la aceasta spiterie.
Ea va da tot ce vreti si nu va cere nimic.
Toate aceste dresuri si balsamuri vi le da degeaba."

CALAUZITI DE DUHUL SI INCALZITI DE HAR

         Cei ce s-au invrednicit sa se faca fii ai lui DUMNEZEU 
si au pe Hristos stralucind in ei sunt calauziti in diferite chipuri de Duhul si sunt incalziti in ascunsul inimii de har. Nu strica sa aducem si unele din desfatarile vazute ale lumii spre pilduirea starilor dumnezeiesti nascute de har in suflet. Caci uneori par ca sunt la o cina imparateasca unde se bucura  si se veselesc cu o bucurie nepovestita si negraita. Acum se bucura duhovniceste ca mireasa de mire, acum isi simt trupul atat de usor, incat socot ca nici nu mai au trup, ca niste ingeri netrupesti. Uneori se veselesc ca de o bautura si se imbata ca de o betie negraita de tainele DUHULUI. Alteori ii cuprinde plansul si suspinarea rugandu-se pentru mantuirea oamenilor; caci arzand de dumnezeiasca dragoste a DUHULUI pentru toti oamenii iau asupra lor tot plansul intregului Adam. Uneori sunt aprinsi de Duhul spre o atat de mare dragoste impreuna cu o bucurie negraita, incat, daca ar fi cu putinta, ar lua in sanul lor pe fiecare om, nedeosebind nicidecum pe cel rau de cel bun. Alteori atat se smeresc, incat li se pare ca nu e nimeni mai prejos ca ei, ci se socotesc cei mai de pe urma dintre toti. Acum sunt coplesiti de o bucurie negraita a Duhului, acum, asemenea unui om puternic care luand armura imparateasca si mergand la razboi, ii bate pe potrivnici, ingradindu-se si ei cu armele Duhului, pornesc impotriva vrajmasilor nevazuti si-i supun sub picioarele lor. 
Aci ii cuprinde o mare seninatate si liniste, ii incalzeste pacea si sunt stapaniti de o placere minunata. 
Aici sunt inteleptiti de o intelegere si de o intelepciune dumnezeiasca, si de o cunostinta neinteleasa a Duhului , si li se descopera prin harul lui HRISTOS cele ce nu pot fi graite de nici o limba. Alta data se intampla sa arate si ei la vedere ca oricare dintre oameni. Astfel harul dumnezeiesc schimbandu-se si variind in chip felurit in ei, vrea sa le povatuiasca si sa le exercite sufletul ca sa-l infatiseze fara pata si curat inaintea Parintelui ceresc.
   Roadele pomenite ale Duhului sunt ale celor care au ajuns la mari masuri si cat se poate de aproape de desavarsire. Aceste mangaieri variate ale Duhului se lucreaza in ei in chip felurit prin Duhul, dar neincetat o lucrare a Duhului e urmata de o alta lucrare a Duhului. Caci cand ajunge cineva la desavarsirea Duhului , dupa ce s-a curatit de toate patimile  si s-a unit in intregime cu Duhul, mangaietor printr-o impartasire negraita, incat s-a invrednicit si sufletul insusi sa se faca duh, ca unit cu DUHUL, atunci se face intreg lumina, intreg duh, intreg bucurie, intreg odihna,intreg veselie, intreg dragoste, intreg gingasie, intreg bunatate, intreg blandete si, asa zicand, se scufunda in virtutile puterii Duhului cel bun ca o piatra in adancul marii, care e invaluita de ape din toate partile. Astfel acestia, uniti in tot chipul cu Duhul lui Dumnezeu, se fac asemenea lui Hristos insusi avand in el neschimbate virtutile Duhului si aratand tuturor roduri de felul acesta. Caci o data ce s-au facut neintinati si curati la inima prin Duhul, este cu neputinta sa arate in afara roduri ale pacatului, ci totdeauna stralucesc in ei, prin toate, roadele DUHULUI. Aceasta este sporirea in desavarsirea duhovniceasca pana la plinatatea lui HRISTOS, la care ne indeamna Apostolul sa ajungem, zicand: ,, Ca sa va umpleti spre toata plinirea lui Hristos'' ( Efes.IV) ; si iarasi: ,, Pana ce vom ajunge toti la barbatul desavarsit , in masura varstei plinirii lui HRISTOS'' 
( Efes.IV). 

Parafraza in 150 de capete - Sfantul Simeon Metafrastul

Calauzit de Duhul si incalzit de har, sporind in  desavarsirea duhovniceasca pana la plinatatea lui Hristos, a fost si  parintele nostru drag, ARSENIE BOCA, pe care il rugam, sa ne ajute si noua in sporirea duhovniceasca, prin rugacinea lui cea plina de har, catre Mantuitorul nostru Iisus Hristos!

DRAGOSTEA DESAVARSITA

                 Despre desavârsita dragoste si care este lucrarea ei. 

Daca nu ne vom sârgui de aici sa ne împartasim de Duhul Sfânt, nu suntem credinciosi si nici nu vom fi fii ai lui Dumnezeu

            […] O!, primejdie. Desi am fost facuti de Dumnezeu nemuritori si partasi chemarii celei ceresti, mostenitori ai lui Dumnezeu si împreuna mostenitori cu Hristos si cetateni crestini, totusi nu ne dam seama de atâtea bunatati, ci suntem nesimtitori ca fierul care nu simte focul si ca o piele nesimtitoare care nu simte când e vopsita. Asa si noi ne aflam în atâtea bunatati Dumnezeiesti si spunem ca nu avem nici o simtire despre ele; ne falim ca si cum deja suntem mântuiti si numarati cu cinste împreuna cu Sfintii. Imitam, ne împodobim si ne fatarnicim cu sfintenia ca la un bâlci de papusi; vietuim cu ticalosie si ne asemanam mascaricilor si curvelor care neavând frumusete fireasca, socotesc cu nebunie ca se pot împodobi cu scliviseli, cu sulimeneli si cu vopseli de tot felul. Dar cei de demult nu asa s-au facut Sfinti. În ce chip pruncul, când iese din pântecele mamei sale, simtind aerul de afara, îndata începe a plânge si a tipa, tot asa cel nascut de sus, care a iesit ca dintr-un pântece din aceasta lume si a intrat în lumina cea gândita si cereasca si numai putin s-a plecat înlauntrul ei, îndata se umple de negraita bucurie si varsa lacrimi fara durere, cugetând, cum e firesc, la cele de care s-a izbavit si în câta lumina s-a învrednicit sa intre. Acesta e începutul vietii crestinesti, iar cel ce n-a ajuns la cunoasterea si vederea acestui bine, nici nu l-a cautat cu multa staruinta si rabdare, si nici nu s-a curatit cu plâns si cu lacrimi ca sa-l dobândeasca deplin si sa se întareasca într-însul, spune-mi cum poate el sa se numeasca crestin adevarat? Fiindca nu e cum trebuie. Ca daca cel nascut din trup, trup este, si cel nascut din Duh, duh este. Cel nascut trupeste si care nu s-a gândit, n-a crezut si nici nu s-a silit vreodata sa se nasca duhovniceste, cum se va face oare duhovnicesc si cum va fi socotit barbat duhovnicesc? Numai daca nu se va îmbraca cu nestiinta ca si cu o haina întinata si va intra între Sfintii cei purtatori de haine albe si va sedea împreuna cu dânsii la masa împarateasca. Dar va fi legat de mâini si de picioare si va fi scos afara, ca unul ce nu este fiu al luminii, ci al trupului si al sângelui, si va fi aruncat în focul cel vesnic, cel gatit diavolului si îngerilor lui.
            În adevar, cum sa nu fie despartit de cei credinciosi cel ce a luat putere sa se faca fiu al lui Dumnezeu si al Împaratiei Cerurilor si mostenitor al bunatatilor celor vesnice, cel ce a învatat în multe chipuri cum se poate ajunge la aceasta cinste si slava, dar pe toate acestea le-a nesocotit si a cinstit mai mult cele pamântesti si trecatoare si a iubit mai mult viata porceasca, socotind mai buna slava cea vremelnica decât slava cea vesnica? De aceea va rog pe toti, parintilor si fratilor, sârguiti-va pâna e vreme si cât sunteti vii, ca sa va faceti fii ai lui Dumnezeu, si sa fiti fii ai luminii. Ca pe acestea ni le da nasterea cea de Sus. Urâti lumea si toate cele din lume. Urâti si trupul si patimile care se nasc dintr-însul, urâti toata  pofta celor rele, pâna la cea mai neînsemnata. Vom putea face acest lucru daca ne vom gândi la marimea slavei, a bucuriei si a desfatarii ce ne asteapta. Spune-mi, ce poate fi mai mare în Cer si pe pamânt decât sa fii fiu al lui Dumnezeu si mostenitor cu Iisus Hristos? Cu adevarat, nimic! Dar pentru ca cinstim mai mult cele pamântesti si pe cele ce le avem acum, si pentru ca nu cautam bunatatile cele învistierite în ceruri si nici nu suntem cuprinsi de dorirea lor, dovedim ca suntem stapâniti de necredinta, precum e scris: „Cum puteti voi crede, daca primiti slava de la oameni, iar slava de la Adevaratul Dumnezeu nu o cautati?” (Ioan 5,44). Apoi si robi ai patimilor ne-am facut si nu voim deloc sa cautam în sus, catre cer si catre Dumnezeu; ci în neînteleptia sufletului, calcând poruncile lui Dumnezeu, cadem din înfierea Lui. […]
            Iar cel ce se sileste si pazeste fara abatere poruncile lui Dumnezeu si s-a nascut de Sus fiu al lui Dumnezeu, se cunoaste de toti, fiindca e credincios si crestin adevarat. Pe când noi, care nesocotim poruncile lui Dumnezeu si ne lepadam de legile Lui, vom fi pedepsiti de El când va veni cu slava si cu putere înfricosata. Pentru ca suntem necredinciosi cu faptele, si credinciosi numai cu cuvintele. Iar credinta fara fapte, sa nu va amagiti, la nimic nu ne va folosi, pentru ca e moarta si mortii nu se împartasesc de viata, daca nu vom cauta-o mai întâi prin lucrarea poruncilor, din care lucrare rasar si odraslesc ca un rod bogat înlauntrul nostru: dragostea, milostenia, mila de aproapele, blândetea, smerenia, rabdarea ispitelor, curatia inimii, prin care ne învrednicim a vedea pe Dumnezeu si în care se face venirea si stralucirea Sfântului Duh, Care ne naste pe noi de Sus, ne face fii ai lui Dumnezeu, ne îmbraca în Hristos, aprinde faclia si ne arata fii ai luminii, izbaveste sufletele noastre de întuneric si de pe acum ne face partasi, în chip tainic, ai vietii vesnice. Daca nadajduim numai în aceste lucruri si fapte bune, precum postul, privegherea, culcarea pe jos si alte astfel de nevointe, iar lucrarea poruncilor lui Dumnezeu o defaimam ca si cum am putea sa ne mântuim fara acestea, numai prin acelea, sa stim ca acest lucru e cu neputinta. Sa ne convinga de acestea cele cinci fecioare nebune si cei ce au facut multe semne si minuni în numele lui Hristos, dar fiindca n-au avut dragoste si Darul Sfântului Duh, au auzit din gura Domnului: „Duceti-va de la Mine lucratori ai faradelegii, nu va cunosc pe voi de unde sunteti” (Matei 7,23). Si nu numai acestia, ci si multi altii împreuna cu ei, care au fost botezati de Sfintii Apostoli si de Sfintii cei mai de pe urma, iar de Darul Sfântului Duh nu s-au învrednicit din pricina multimii rautatilor, pentru ca n-au avut viata vrednica de chemarea lor, nici nu s-au facut fii ai lui Dumnezeu, ci au ramas trup si sânge. N-au crezut vreodata ca este Duh Sfânt, nu L-au cautat, nici n-au nadajduit sa-L ia. De aceea, acestia nici nu vor putea vreodata sa-si stapâneasca poftele trupului sau patimile sufletului, nici sa faca vreodata isprava de fapta buna, pentru ca zice Domnul: „Fara de Mine nu puteti face nimic” bun (n. ed.)(Ioan 15,5). […]

                     

Sfântul Simeon Noul Teolog, Învataturi, vol 2, ed. Credinta Stramoseasca, 2003

CUM SA NE CERCETAM PE SINE

SFANTUL SIMEON NOUL TEOLOG
CUM SA NE CERCETAM PE SINE

         Cum sa ne supraveghem si sa cercetam cu grija cele ce ne privesc pe fiecare. Cum sa punem fata în fata faptele noastre cu poruncile lui Hristos 

            […]Ce înseamna, asadar, a fi atent la sine si a se supraveghea?

A fi atent la sine înseamna a grai cu sine astfel: - Oare nu cumva sunt eu stapânit de vreo patima? Fiindca aflu din Sfintele Scripturi ca cel ce are chiar si numai o patima nu intra întru Împaratia Cerurilor, precum e scris: „Daca cineva pazeste toata Legea, dar calca o singura porunca, se face vinovat de toate”. Tot asa supravegherea de sine înseamna a grai cu sine asa: - „Oare niciodata n-am nesocotit cutare sau cutare porunca? Nu cumva sunt nepasator, o nesocotesc si n-o pun în practica?”. Fiindca zice Hristos Dumnezeu: „O iota sau o cirta nu va trece din Lege pâna nu se vor împlini toate” (Matei 5,18) si: „cel ce va strica una dintr-aceste porunci mai mici, si va învata asa pe oameni, acela mai mic se va chema întru Împaratia Cerurilor” (Matei 5,19). Sa nu fim neatenti la Dumnezeiestile Scripturi. Când le citim sa ne privim în ele, sa ne uitam si sa ne cercetam ca într-o oglinda sufletul si starea în care ne gasim.
            Ce vreau sa zic? Auzim pe Domnul: „Pocaiti-va ca s-a apropiat Împaratia Cerurilor” (Matei 3,2). Sa cugetam si noi cum ne-am petrecut zilele vietii noastre: daca ne-am cait cum se cuvine, vom spori si vom creste în faptele cele bune; daca am fost nepasatori, sa ne îndreptam. Auzim iarasi: „Fericiti cei saraci cu duhul, ca a acelora este Împaratia Cerurilor” (Matei 5,3). Sa ne cercetam si sa ne probam în orice prilej umilitor, adica în ocari si în necinste, în dispret, si sa vedem daca se afla în noi aceasta virtute: smerenia. Cine o are cu adevarat, le rabda pe toate fara întristare si fara descurajare si nimic din cele ce i se întâmpla nu-i raneste inima. Iar daca se simte putin jignit, el nu se tulbura peste masura din pricina aceasta, ci pentru aceasta mica rana la inima, (ca adica s-a întristat putin în loc sa primeasca cu bucurie ocarile), el se umileste, se biciuieste, se întristeaza si plânge, si retragându-se în camara cea ascunsa a sufletului sau a chiliei sale, se arunca înaintea lui Dumnezeu si i se marturiseste, ca si cum si-ar fi pierdut toata viata. Auzim iarasi: „Fericiti cei ce plâng”. Vezi ca Hristos nu zice: „cei ce au plâns”, ci cei ce plâng totdeauna! Sa ne cercetam si aici si sa vedem daca plângem în fiecare zi. Ca daca ne-am facut smeriti prin pocainta, fara îndoiala ca nu vom petrece nici o zi, nici o singura noapte fara lacrimi, fara întristare si fara umilinta. Si iarasi: „Fericiti cei blânzi”. Oare cel ce plânge în fiecare zi, va putea trai în mânie si sa nu fie blând? Ca precum apa stinge flacarile focului, tot asa întristarea si lacrimile sting furia sufletului, încât chiar omul care a fost stapânit multa vreme de mânie se schimba si ajunge la o liniste durabila. Tot acum sa ne cercetam daca suntem blânzi, pentru ca cel blând cu adevarat nu sufera cu nici un chip sa vada calcate poruncile lui Dumnezeu, ci, ca si cum el însusi ar pacatui, nu înceteaza a se tângui pentru cei pacatosi.
            Sa ne cercetam apoi daca ne este foame si sete de dreptatea lui Dumnezeu. Pentru ca se poate ca cineva sa se afle în dreptate, fara sa-i fie foame si sete de ea. Iar dreptate, Dumnezeu este, ca este numit „Soarele Dreptatii” si cui îi este foame si sete de El, socoate gunoaie toata lumea si lucrurile ei, iar în onorurile celor mari nu vede decât rusine, daca mai este cât de putin simtitor la onorurile omenesti. Zice iarasi Mântuitorul: „Fericiti cei milostivi!” Dar cine sunt cei milostivi? Oare cei ce îsi împart averile sau hranesc pe cei flamânzi? Nu, desigur ca nu, dar cine? Cei ce s-au facut saraci pentru Cel ce a saracit pentru noi, cei care nu au nimic de dat, iar duhovniceste nu uita niciodata pe saraci, pe vaduve, pe orfani si pe bolnavi, pe care adesea îi vad, le este mila de ei si varsa lacrimi fierbinti pentru ei, cum facea Iov, care zicea: „Eu am plâns pentru toti cei nedreptatiti”. Când au cu ce, fac si ei milostenie, dar mai ales nu înceteaza niciodata a spune tuturor cele pentru mântuirea sufletului, ascultând de Cel ce a zis: „Am ascultat fara de viclenie si învat pe altii fara zavistie”. Pe acestia îi fericeste Domnul, acestia sunt adevaratii milostivi si cu aceasta milostenie ei urca ca pe o scara la desavârsita curatenie a sufletului. Pentru aceasta Dumnezeu a numit fericiti pe cei curati cu inima, zicând: „fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu”, stiind El, ca Dumnezeu si Cel ce a pus Legea, ca daca sufletul nu ajunge la aceasta stare, nu poate sa se întristeze necontenit, nici sa fie cu adevarat blând, nici sa-i fie sete de Dumnezeu, nici sa se curete de patimi, nici sa devina ca o oglinda curata, dar si ca fara toate acestea, niciodata nu va contempla curat fata Stapânului. Iar sufletul care a ajuns astfel vede pe Dumnezeu în toate, se afla în pace cu El si pacea se statorniceste între Dumnezeu, Facatorul nostru, si sufletul potrivnic mai înainte Lui, si atunci, ca un facator de pace, este numit de Dumnezeu: „Fericit” ca zice: „Fericiti facatorii de pace ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”. Aceia, deci, care singuri de bunavoie s-au împacat cu Cel ce a venit sa dea pace celor de aproape si celor de departe; cu Cel ce a venit sa ne împace pe noi, dusmanii Sai, cu propriul Sau Tata si sa faca una ceea ce era despartit, adica sa ne faca partasi Preasfântului Duh si El însusi sa ia trupul nostru. Este limpede, ca cei care-L vad, s-au împacat cu El, au ajuns la pacea dorita si s-au facut fii ai lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care judeca, cine este cel ce osândeste? Dar daca tu nu iubesti pe fratele tau pe care-l vezi, cum vei iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vezi?” Iar daca noi nu putem sa-L iubim sau mai bine zis nu voim, e limpede ca nici nu ne-am împacat cu El. Sa ne silim deci, fratilor, sa facem dimpotriva, ca sa-L vedem sa ne împacam cu El si sa-L iubim, asa cum ne-a poruncit El din tot sufletul.
            Apoi auzim si aceste cuvinte: „Fericiti cei prigoniti pentru dreptate”. Sa ne cercetam pe noi însine daca si noi suntem prigoniti din pricina vreunei porunci a lui Dumnezeu; fiindca „toti cei ce voiesc sa traiasca în Hristos vor fi prigoniti”, spune Apostolul. De aceea Hristos adauga aceste cuvinte: „Fericiti veti fi când va vor ocarî si va vor prigoni si vor zice tot cuvântul rau împotriva voastra mintind pentru Mine. Bucurati-va si va veseliti ca plata voastra multa este în ceruri”.(Matei 5,11-12). Pentru ce a pomenit abia la urma pe cei prigoniti si ocarâti si le porunceste cu putere: „Bucurati-va si va veseliti?” Pentru ca cel ce în adevar s-a pocait de pacatele sale si s-a facut smerit, repet, se întristeaza în fiecare zi, e blând, îi este foame si sete din adâncul sufletului de Soarele Dreptatii, e milostiv si milos ca unul care a simtit ca pe ale sale patimile, necazurile si slabiciunile tuturor si, plângând si curatindu-se, el vede pe Dumnezeu, e împacat cu El, e în adevar pasnic si vrednic sa fie numit fiu de Dumnezeu. Un astfel de om, chiar daca e prigonit, lovit, ocarât, palmuit, insultat cu tot felul de cuvinte urâte, le rabda cu bucurie si cu negraita veselie. Acestea stiindu-le, Stapânul a zis cu hotarâre: „Bucurati-va si va veseliti!”. Cel ce însa nu este asa si nu are bucurie revarsata în adâncul fiintei sale, cum va putea rabda el toate acestea fara ranchiuna? Niciodata! Asadar, parintilor si fratilor, sa ne silim din rasputeri în fiecare zi si în fiecare ceas daca se poate, sa ne judecam pe noi însine; sa nu contenim niciodata a ne cerceta si, precum am zis, sa trecem prin toate poruncile, sa ne cercetam fata de fiecare din ele si sa ne observam pentru a ne cunoaste. Daca am gasit ca am împlinit vreo porunca, sa multumim Stapânului si Dumnezeului nostru si sa ne straduim s-o împlinim si mai deplin; daca am uitat vreo una sau n-am împlinit-o, sa ne silim, va rog, s-o împlinim desavârsit ca, nu cumva neglijând-o, sa fim numiti mai mici întru Împaratia Cerurilor. Astfel, pas cu pas, urcând ca pe treptele unei scari, vom ajunge, sunt sigur de aceasta, la Cetatea Cerului, unde se afla Stapânul nostru Care asteapta sa ne zica: „Veniti la Mine toti cei osteniti si împovarati si Eu va voi odihni pe voi!” (Matei 11,28). […]

VEDEREA LUMINII LUI HRISTOS

                                 LUMINA LUI HRISTOS SA NE LUMINEZE PE TOTI

    Iata ce spune despre vederea luminii lui HRISTOS fericitul nostru faptuitor al rugaciunii lui IISUS, Serafim de Sarov: ,, Ca sa privesti si sa vezi in inima lumina lui HRISTOS se cuvine pe cat se poate sa ne abatem de la obiectele vazute. Curatindu-ne mai intai sufletul prin pocainta, prin fapte bune si prin credinta in CEL ce
S-a rastignit pentru noi sa inchidem ochii trupesti, sa cufundam mintea inlauntrul inimii unde sa strigam prin chemarea numelui DOMNULUI nostru IISUS HRISTOS. Atunci, dupa masura osardiei si ferbintelii duhului fata de CEL IUBIT, omul gaseste o indulcire in chemarea numelui care trezeste dorinta sa cautam o lumina mai inalta. Cand printr-un asemenea exercitiu mintea se va atinge de inima atunci va straluci lumina lui HRISTOS, luminand templul sufletului cu razele Sale Dumnezeiesti, cum vorbeste proorocul Maleahi:
,, iar pentru voi cei ce cinstiti numele MEU rasari-va soarele dreptatii"(3,20).
   Aceasta lumina este totodata si viata, potrivit cuvantului Evangheliei: ,, In EL era viata si viata era lumina oamenilor" ( Ioan 1,4). Din aceasta se vede, contrar intelegerii lui Varlaam din Calabria si a latinilor ca aceasta lumina, nu este materiala, ci duhovniceasca, ca ea deschide ochii sufletesti, este o contemplatie a lor, cu toate ca totodata actioneaza asupra ochilor trupesti, cum s-a intamplat cu Sfantul Ap. Pavel. Prea Cuviosul Macarie cel Mare expunand amanuntit si cu o deosebita claritate invatatura despre aceasta lumina in cuvantul al 7-lea spune ca: ,, ea este o Iluminare esentiala in suflet din partea puterii Sfantului Duh; prin ea se descopera orice cunostinta si sufletul cunoaste cu adevarat pe DUMNEZEU cu vrednicie si cu dragoste."
De acord cu marele Parinte marturisesc si toti Sfintii Parinti ai Bisericii de Rasarit care cunosc desavarsirea crestina din experienta si care o zugravesc in scrierile lor cu o zugravire proprie acestei taine ce nu poate fi zugravita in natura noastra materiala. E foarte folositor sa se stie ca  innoirea firii este rodul unei rugaciuni curate si neraspandite, ca innoirea firii se castiga si se impodobeste prin darurile darului Dumnezeiesc. Dar nazuinta inainte de vreme spre dobandirea acestor daruri, nazuinta prin care, dupa indemnul parerii de sine, preaintampina bunavointa lui Dumnezeu pentru noi si care este extrem de vatamatoare si duce numai la inselare. Din aceasta cauza toti Parintii nostri vorbesc foarte pe scurt despre darurile harului, dar vorbesc foarte amanuntit despre dobandirea rugaciunii curate, ale carei urmari sunt darurile harice.
   Nevointa rugaciunii are nevoie de o invatatura facuta cu grija, iar darurile harice apar de la sine ca niste insusiri ale firii innoite, dupa curatirea prin pocainta, va fi simtita prin lumina DUHULUI.

LUCRATOR SI PROPOVADUITOR AL POCAINTEI - CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL

   ,,  Odata, dupa ce s-a intors din lume in Sfantul Munte, Staretul a spus: << ASTAZI PACATUL A DEVENIT MODA>>. Dintre cei care au venit sa-mi ceara sfatul, nici 10% nu erau spovediti. Eu simt nevoia sa ma spovedesc in fiecare zi, iar acestia nu gasesc pacate!"
       Staretul se misca intr-un alt spatiu duhovnicesc. Punea in valoare intr-un mod diferit faptele sale. Pentru ceilalti gasea totdeauna circumstante atenuante, dar pe sine insusi se judeca aspru. Spunea: ,, Semnul adevaratei vieti duhovnicesti este marea asprime fata de sine si multa ingaduinta fata de altii." Facea o lucrare duhovniceasca fina asupra lui insusi, se pocaia, se spovedea si facea nevointe mari cu multa marime de suflet, incercand astfel sa-i urmeze pe sfinti. ,, Atunci cand sfintii spuneau ca sunt pacatosi, o credeau, pentru ca ochii lor duhovnicesti devenisera microscoape duhovnicesti si vedeau chiar si cele mai mici greseli ale lor ca fiind foarte mari."
    Cel care il auzea pe Staret vorbind despre sine ar fi crezut ca este un mare pacatos. Traia intens pocainta, dar inauntrul sau simtea mangaiere si bucurie. Acestea erau atat de mari incat se revarsau si in afara sa.
    Pocainta lui era fierbinte, de aceea simtea nevoia sa se spovedeasca des...
    Pentru a-si spori pocainta, citea Canonul cel Mare, pe care il invatase pe de rost. De asemenea ii placea si il ajuta in lucrarea pocaintei rugaciunea lui Manase. O spunea cu multa zdrobire si smerenie, aruncandu-se pe sine jos si facande-se una cu pamantul...
    Altadata un cleric ce vizita Sfantul Munte se afla la Manastirea Stavronikita, la o priveghere. A fost impresionat de monahul ce statea in strana de alaturi si care, pe toata durata privegherii, a plans. Incerca sa nu fie observat , dar nu reusea. Cand a intrebat cine era acel monah, a aflat ca era Parintele Paisie.
    Despre lacrimi Staretul spunea: ,, Exista multe feluri de lacrimi, dar cele de pocainta sunt cele de la Dumnezeu, deoarece curata pacatele si au rasplata duhovniceasca, dar istovesc trupul. Exista si lacrimi tainice, care nu se vad. De multe ori un suspin valoreaza mai mult decat o cana sau o galeata de lacrimi."
   Candva a venit la Staret un monah batran din pustie ca sa vada daca cele pe care le auzise despre el erau adevarate. Prin intrebarile pe care i le punea incerca sa afle la ce masura duhovniceasca ajunsese Staretul. ,, Trei ore mi-a tinut teorie. Citise despre rugacinea mintii tot ce aparuse. Spunea:
- In aceasta stare se intampla aceasta, la aceasta masura duhovniceasca vine aceasta. Tu in ce stare ( duhovniceasca) te afli?
- In ce satre? In niciuna.
- Si ce faci acolo, la coliba?
- Ce fac acolo? Cer de la DUMNEZEU sa ma cunosc pe mine insumi. Daca ma cunosc pe mine insumi, voi avea pocainta. Daca vine pocainta, vine smerenia, iar apoi harul. De aceea cer pocainta, pocainta, pocainta. Apoi Dumnezeu trimite harul Sau."