Sfântul Simeon Noul Teolog... Despre faptul că nu trebuie să fim cu nepăsare faţă de lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, nici să dispreţuim chiar şi numai una singură dintre ele, ci trebuie să luptăm ca să păzim toate împreună, ca să nu fim încuiaţi afară din cămara de nuntă [Mt 22, 13; 25,10] ca nişte dispreţuitori [ale lor].
Şi despre faptul că trebuie să răbdăm cu vitejie încercările.
Trebuie să ajungem la liman.
Creştinilor, nu auziţi pe Domnul şi apostolii Lui care strigă: „De va păzi cineva toată legea, dar calcă o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile" [Iac 2, 10];
şi iarăşi: „Cel ce se luptă se înfrânează de la toate"
[Cor. 9, 25]. Şi, ca să facă mai limpede ceea ce spune, adaugă zicând: „Căci în ceea ce este cineva biruit, în aceasta a fost făcut şi rob" [2 Ptr 2, 19].
Astfel încât, cel ce este robit chiar şi numai de o singură patimă, oricare ar fi ea, acela este şi stăpânit de ea şi nu poate să asculte poruncile Domnului; şi cum ar mai putea aceasta având drept domn un stăpân străin [cf. Mt 6, 24; Le 16, 13].
Dar pentru ce să nu privim pornind şi de la noi înşine sensul adevărat al cuvintelor Stăpânului şi apostolilor, gândind frumos la el pornind şi de la cele văzute?
Căci vedem că şi despre cei ce plutesc pe mare se zice că au scăpat [din primejdii] nu dacă au plutit atâtea sau atâtea mile, iar mai apoi, ajungând undeva aproape de liman, au căzut în primejdie şi au pierit, ci despre cei ce au ajuns la liman şi au fost redaţi uscatului.
Aşa şi din cei ce umblă pe drumuri şi se grăbesc să ajungă la o cetate, se zice că au scăpat [de primejdii] şi au ajuns în cetatea spre care mergeau nu dacă au trecut cutare râu sau au străbătut cutare munte şi au scăpat fugind de nişte tâlhari dar, după acestea, întâlnindu-se cu un alt ucigaş sau cu o fiară sălbatică, au fost mâncaţi de ea sau, căzând într-o groapă, s-au sufocat, ci de cei care, cu ajutorul lui Dumnezeu, au scăpat de orice încercare şi de toată unel-tirea aducătoare de moarte. Şi nici măcar de aceştia! Căci de multe ori, după ce au scăpat de toate cele potrivnice, se arată nepăsători şi leneşi şi-i prinde noaptea, iar porţile cetăţii se închid şi se găsesc în afara ei, neştiind ce le va aduce ziua următoare.
Gândeşte-te că „cetatea" aceasta este împărăţia cerurilor, „noaptea" [In 9, 4; 10, 11; 12, 35]
e moartea fiecăruia dintre noi, iar „ziua următoare" e Venirea [Parusia] Domnului şi Dumnezeului nostru, adică ziua Judecăţii. Prin urmare, cine nu se grăbeşte să ajungă în împărăţia cerurilor până ce e încă în ziua vieţii acesteia, ci la ieşirea sufletului lui se va afla în afara ei, peste el vine noaptea morţii şi nu ştie, prin urmare, ce se va întâmpla cu el în ziua următoare a Judecăţii şi dacă i se va îngădui să intre în ea sau nu.
Căprioara care nu se lasă prinsă
Sau încă şi despre antilopa sau căprioara ori alta din aceste vieţuitoare se zice că a alergat şi a scăpat nu atunci când scapă de cutare sau cutare vânător şi de câinele lui sau când a sărit mai sus decât cutare sau cutare laţ dar prinzându-se în altul a căzut în mâinile lor, ci numai când nu a fost deloc capturată nici prinsă într-o capcană.
Gândeşte-te iarăşi că aici „vânătorii" sunt demonii cei răi, iar „câinii" sunt oamenii amăgitori şi învăţătorii mincinoşi care, fiind ei înşişi rătăciţi şi răi, nu încearcă să se îndrepte pe ei înşişi ci, încearcă să înveţe pe alţii; aceştia trebuie să fie socotiţi câini lătrători şi de ei trebuie să fugim ca de unii ce muşcă şi sfâşie prin cuvintele lor oile lui Hristos şi le dau în mâinile vânătorilor.
Iar „tâlhari" socoteşte că sunt gândurile rele şi ruşinoase care cad pe neaşteptate asupra celui ce se luptă şi-l fac să fugă sau să se rupă de tovarăşii lui de drum, crezând că astfel se salvează pe el însuşi; sau care, silindu-l la însoţirea şi consimţirea acelui gând, îl leagă zdravăn şi, sugrumându-l, îl lovesc cu gâdilaturile şi mişcările trupului şi, târându-l cu putere prin pofta cea iraţională, îl aruncă în adâncul păcatului şi în prăpastia făptuirii lui.
Vasul preţios care conţine toate virtuţile
Trebuie deci să ne abţinem cu toată puterea de la faptele rele şi să ne alipim în acelaşi timp de toate lucrurile bune, iar poruncile lui Dumnezeu să le facem cu dor şi râvnă aprinsă nedispreţuind nici una din ele, oricare ar fi ea, ca foarte mică [Mt 5, 19].
Căci cel ce zice: „Bine că n-am făcut cutare răutate, că n-am făptuit cutare păcat, pentru că asta şi aceea nu sunt nimic", răstoarnă în mod vădit toate poruncile lui Dumnezeu şi li se împotriveşte.
Inchipuieşte-ţi, omule, un vas preţios făcut din toate poruncile lui Dumnezeu:
din credinţă,
din frica de Dumnezeu,
din smerenie,
din tăcerea faţă de tot cuvântul deşert,
din ascultarea până la moarte,
din tăierea voii şi mişcării celei lăuntrice a inimii,
din pocăinţa şi străpungerea neîncetată [a inimii],
din rugăciunea neîncetată,
din paza ochilor,
din lipsa de afecţiune pătimaşă faţă de aproapele şi din iubirea deopotrivă faţă de toţi,
din lipsa iubirii de arginţi şi cuminţenie [castitate],
din nădejdea şi iubirea desăvârşită faţă de Dumnezeu, şi din toate celelalte virtuţi care urmează acestora.
Căci fiecare din acestea fiind în sine ca o foaie, una de aur, alta de argint, alta de bronz, alta din piatră preţioasă, şi aşa mai departe, şi celelalte făcute din alte diferite materii, unite fiind toate prin Duhul, sudate şi asamblate armonios într-una, fac din ora, precum am zis, un vas mult folositor în care se toarnă, ca un vin nou [Mt 9, 17], harul lui Dumnezeu.
Spune-mi deci: dacă va lipsi una din toate virtuţile zise mai sus din care şi prin care este alcătuit şi asamblat vasul, oare va mai suferi Dumnezeu să toarne în el măcar vreuna din darurile [harismele] Duhului Lui, chiar dacă gaura foii care lipseşte, adică a locului virtuţii, pare foarte mică? Nicidecum! Căci, negreşit, curgând pe neştiute, puţin câte puţin, prin acea mică fisură, lichidul [harul] turnat în el se va vărsa.
Virtuţile întăresc vasul trupului nostru
Cum deci mai putem crede noi că suntem ca nişte vase desăvârşite şi întregi şi că purtăm înăuntrul nostru ca pe o comoară pe Duhul Sfânt fără aceste multe virtuţi a căror bogăţie nestricăcioasă şi nedeşertată n-am dobândit-o prin lucrarea poruncilor, prin puţinele noastre izbânzi, şi acestea fiind încă detaşate unele de altele prin păcate? Cu adevărat „ne-am făcut deşerţi în gândurile noastre şi s-a întunecat inima noastră cea neînţelegătoare şi, zicând că suntem înţelepţi, ne-am făcut nebuni" [Rm 1, 21-22]. Căci strigă şi dumnezeiescul Pavel: „Dumnezeu, Care a zis să strălucească lumina în întuneric, a strălucit şi în inimile noastre şi avem comoara aceasta în vase de lut" [2 Co 4, 6-7]. Dar numind trupurile noastre „vase", precum zice şi altundeva: „Nu ştiţi că trupurile voastre sunt temple ale Duhului Sfânt Care locuieşte întru voi şi că nu sunteţi ai voştri?" [1 Co 6, 19; Rm 8, 11], le numeşte şi „de lut" făcând aluzie la slăbiciunea firii noastre. Aşadar, asemenea trupuri sunt indestructibile şi incasabile pentru puterea nebiruită a comorii din ele. De aceea, continuând zice: „Ca puterea covârşitoare să nu fie de la noi, ci de la Dumnezeu" [2 Co 4, 7].
Şi ca să vă fac şi mai limpede aceasta, cam aceasta este ceea ce spune aici [Apostolul]:
„Nu socoti că tu însuţi ţii şi păzeşti comoara din tine, ci mai degrabă că tu însuţi ai fost păzit de comoara din tine şi că ai fost făcut de către harul care este întru tine vas de bun folos lui Dumnezeu [2 Tim 2, 21]. Iar ceea ce e minunat e că, chiar dacă vasul e zdrobit, nu de noi, ci de alţi vrăjmaşi, comoara rămâne nedeşertată, iar vasul se face mai tare şi mai sigur sub înrâurirea comorii, căci Dumnezeu este comoara". De aceea despre aceasta acelaşi Apostol zice: „Toate le pot în Hristos, Care mă întăreşte" [Flp 4, 13].
Comoara din vas: Treimea
Dar vezi-mi acum felul în care prin asemenea cuvinte spune că Treimea rămâne în tot locul nedespărţită întru noi. Căci zice: „Dumnezeu, Care a zis să strălucească din întuneric lumina, El a strălucit" — adică pe Duhul Sfânt — „în inimile noastre" [2 Co 4, 6] — iar aşa a spus şi Domnul: „Iar Eu vă voi trimite vouă alt Mângâietor, Duhul adevărului" [In 14, 16-17; 15, 26; 16, 7] —, „şi avem comoara aceasta în vase de lut" [2 Co 4, 7] adică în inimi de carne
[cf. 2 Co 3, 3]. Vrând să-ţi arate însă că, această comoară nu este altceva decât însuşi Cel ce a strălucit, Care este de-o-cinstire şi de-o-fiinţă cu El, a adăugat zicând: „ca puterea cea mai mare să nu fie de la noi, ci de la Dumnezeu" [2 Co 4, 7], adică a Duhului Celui ce s-a sălăşluit întru noi prin luminare. Căci aceasta este comoara: Sfânta Treime, Care e conţinută de către noi, cum s-a zis, prin păzirea exactă a tuturor poruncilor, dar Care ne conţine pe noi toţi prin iubirea de oameni, puterea şi harul Ei, păstrându-ne şi păzindu-ne peste tot neatinşi, neclintiţi şi neabătuţi; iar pe cei ce sunt neputincioşi şi alunecă uşor, fie lipsindu-le ceva, fie greşind puţin, îndată însăşi comoara îi strânge, îi uneşte cu ea însăşi, îi lipeşte de ea şi plineşte toate lipsurile noastre, ne întăreşte şi ne face mai tari. De aceea, vă rog, fraţilor în Hristos, să vă înfăţişaţi pe voi înşivă Domnului fără de prihană de orice păcat, aducând împreună cu voi paza tuturor poruncilor Lui mântuitoare. Căci astfel, luându-le pe ele meşteşugarul, Dumnezeu Cuvântul, ca pe o materie primă compusă din aur, argint şi pietre preţioase, le va uni [asambla] El însuşi pe toate şi, prin acestea, ne va face vase folositoare. Dar să nu-I aducem numai pe unele, iar pe altele să le lăsăm, nici, atunci când le-am adus pe toate, să ne arătăm Stăpânului Hristos Dumnezeu nepăsători şi dispreţuitori într-una singură, ca nu cumva, mâniindu-Se, să ni le arunce în faţă şi pe acelea şi să poruncească să fim scoşi afară din cămara de nuntă
[Mt 22, 13; 25, 10]; căci dacă păţim aceasta nu ne va mai folosi cu nimic dacă vom bate de multe ori la uşă zicând: „Doamne, Doamne! Deschide-ne nouă!" [Mt 25, 11]. Căci va spune: „Duceţi-vă de la Mine! căci nu vă ştiu pe voi ca nişte credincioşi, nici ca unii care au ascultat până la moarte [Flp 2, 8] şi au plinit porunca Mea. De aceea, duceţi-vă de la Mine!"
[Mt 1, 23; 25, 12; Le 13, 27].
Greşelile mici sunt de fapt grave
Acestea, ştiu, le voi auzi cel dintâi eu însumi, smeritul şi ticălosul, ca unul ce n-am plinit nici o singură poruncă a lui Dumnezeu. Apoi, şi cei care, ca şi mine, nesupuşi şi neascultători ai poruncilor lui Dumnezeu fiind, zic cu socotinţă lipsită de minte: „Bine că n-am făcut desfrânare! Căci a te jura nu e nimic. Bine că n-am făcut adulter! Căci ce păcat e în a fi furat un bănuţ sau o fărâmitură de pâine?" Sau iarăşi: „Fericit aş fi, zice, şi numai dacă n-aş fi ros de viciile ruşinoase şi necurate ale stricăciunii de bărbaţi [sodomiei] [7 Tim 1, 9-10]; căci ce păcat e în a cleveti sau pizmui, a te amuza şi a râde?" socotindu-se astfel pe ei înşişi ca nişte îngeri ai lui Dumnezeu pentru faptul că sunt curaţi dinspre făptuirile trupeşti ale păcatului şi cugetând fără de minte lucruri mari despre ei înşişi, fără a sufla o vorbă despre virtuţile şi patimile sufleteşti, ba chiar şi dispreţuind toate celelalte porunci ale Domnului şi nesilindu-se pe ei înşişi cu nimic spre împlinirea lor, încă şi refuzând orice făptuire ostenitoare şi pătimitoare de lucruri rele pentru porunca lui Dumnezeu şi petrecând cu nepăsare.
Să nu neglijăm nimic
Căci ce folos este, fraţilor, a ne reţine, pe de-o parte, de la desfrânare şi de la toată necurăţia trupească, iar, pe de alta, a pretinde slavă şi a pofti bani? Căci unele strică trupul, iar celelalte sufletul. Dar nu numai acesta, ci şi slava oamenilor şi căutarea acesteia ne fac, potrivit glăsuirii Domnului, necredincioşi, căci zice: „Cum puteţi primi slavă de la oameni şi slava care vine numai de la Dumnezeu nu o căutaţi?" [In 5, 44].
Ce înseamnă a fi curat de sodomie, dar a fi posedat de pizmă, ură şi gelozie împotriva aproapelui? Căci ura împotriva aproapelui îl face ucigaş pe cel posedat de ea:
„Căci cel ce urăşte pe fratele lui", zice Apostolul, „ucigaş de oameni este" [7 In 3, 15].
Ori, după sfintele canoane, sodomitul şi ucigaşul sunt supuşi uneia şi aceleiaşi epitimii şi, dacă rămân nepocăiţi, se fac vinovaţi de osândă veşnică. Sau ce, dacă cineva nu se îmbată de vin, dar bârfeşte pe fratele lui? Fiindcă, după dumnezeiescul Apostol, amândoi vor fi scoşi afară din împăraţia cerurilor; căci zice: „Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici sodomiţii", şi adaugă „nici beţivii, nici bârfitorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu"
[7 Co 6, 9-10]. Şi care e folosul postului, spune-mi, dacă nu i se adaugă blândeţea?
Sau care e folosul blândeţii, dacă aceasta este spre pierzania sufletului şi călcarea chiar şi a unei singure porunci a lui Dumnezeu? Căci, aşa cum cel ce răspunde şi loveşte la rândul lui pe cel ce l-a lovit necinsteşte pe însuşi Dumnezeu Care a zis: „Celui ce te loveşte peste obrazul tău, întoarce-i-l şi pe celălalt" [Mt 5, 39; Le 6, 39], aşa şi cel care rabdă cu îndelungă-răbdare pe cel ce huleşte pe Dumnezeu păcătuieşte împotriva Celui hulit de acesta ca unul care, prin aşa-zisa îndelungă-răbdare, îşi găseşte o plăcere şi cade de acord împreună cu cel ce huleşte. De ce eşti îndrăzneţ pentru ascultarea ta, frate, dacă eşti rob lăcomiei pântecului?
„Căci nimeni, zice, nu poate fi rob la doi domni" [Mt 6, 24] şi e cu neputinţă ca unul care este rob al pântecului să se facă rob al lui Dumnezeu. Ce te lauzi pentru multa meditaţie a psalmilor, dacă mintea ta se umflă în pene şi nu cunoaşte sensul celor citite?
Iar dacă pentru aceasta neglijezi slujirile cele rânduite ţie şi serviciile (mănăstirii , bisericii) rânduite ţie de către întâi-stătătorul tău, eu tac, tu ştii însă, pentru că ai auzit dumnezeiasca Scriptură care zice: „Blestemat tot cel ce face lucrurile Domnului fără grijă" [Ir 31, 10].
Ce te sprijini pe osteneala din faptele trupeşti, dacă nu porţi de grijă de lucrarea lăuntrică?
Nu auzi pe Pavel care zice: „Căci exerciţiul trupesc la puţin foloseşte, dar evlavia este pretutindeni folositoare" [7 Tim 4, 8]. Ce [folos] chiar dacă cineva le înfăptuieşte pe amândouă [acestea] dar judecă pe cei ce sunt împreună cu el sau chiar şi pe fraţii care sunt în lume? căci zice: „Cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura" [Mt 7, 2; Le 6, 38]. Dar chiar şi cel ce a înfăptuit toate cele spuse şi nici n-a făcut ceva din cele oprite, nici nu osândeşte pe fraţii nepăsători, dacă, în vreme de încercare, atunci când primeşte scuipări, palme şi ocări, nu le suportă pe acestea fără tulburare sau, tulburat fiind în inima sa, măcar nu scoate din gură un cuvânt necuviincios, ci-şi arată în întregime prin chipul din afară pornirea sufletului lui pusă în mişcare spre mânie şi rosteşte un cuvânt de ocară sau face orice altceva drept răzbunare, cum va mai cuteza unul ca acesta să zică cumva că este rob şi imitator al Stăpânului său şi nu mai degrabă, dimpotrivă, vrăjmaş al Lui?
Inimile noastre, tăbliţe pe care se scrie şi binele şi răul
Prin urmare, prietenii lui Dumnezeu şi cei ce-L iubesc pe El, care-L au în ei înşişi ca pe o comoară neclintită a tuturor bunătăţilor, primesc cu bucurie şi plăcere astfel de ocări şi înjosiri, iubind cu o dispoziţie sinceră încă şi mai mult ca pe nişte binefăcători pe cei ce se arată astfel şi fac acestea faţă de ei. Căci cei ce zic: „Ca nişte oameni ce suntem, şi noi suntem mişcaţi spre mânie şi aprindere în vremea certei şi luptei şi uneori ne şi răzbunăm în cuvinte şi chiar fapte pe fraţi, dar după aceasta nu mai avem în suflet duşmănie împotriva lor, ci iertăm toate, şi mai mult încă, ne dăm iertare unii altora", aceştia se aseamănă pentru mine unei tăbliţe nescrise pe care, atunci când găseşte prilej, vrăjmaşul şi duşmanul sufletelor noastre scrie prin însăşi acele suflete învăţăturile lui rele şi întinate, şi pleacă; iar ei, iarăşi, ştergând cele ce le-au scris mişcaţi fiind de cel rău, nu aleg să înscrie în locul lor cele ale lui Hristos pentru ca, venind iarăşi potrivnicul, să găsească scrise tablele inimilor lor [2 Co 3, 3] şi să se întoarcă învins şi ruşinat, ci, prin trândăvie şi uşurătate, fiecare din ei le lasă nescrise şi, atunci când Domnul îi trimite să scrie într-una din acestea învăţăturile Lui, aceia scriu cu râvnă cele ale vrăjmaşilor şi se alipesc de cele amare şi purtătoare-de-moarte, iar pe cele făcătoare-de-viaţă şi mai dulci decât mierea [P 18, 11; H8, 103] le depărtează de la ei.
Imitarea lui Hristos
Deci Domnul Iisus şi Dumnezeul nostru, Care n-a căzut în nimic [în păcat], a fost lovit nu numai pentru ca păcătoşii care-L imită pe El să primească iertarea păcatelor, ci şi ca prin ascultarea lor să se facă copărtaşi ai Dumnezeirii Lui; dar de cel ce n-a primit aceasta întru smerenia inimii, ca unul ce se ruşinează să imite Patimile Stăpânului, se va ruşina şi Hristos însuşi înaintea îngerilor şi a Tatălui Lui Cel din ceruri [Mt 10, 33].
Ce vreau să spun este aceasta: Dumnezeu fiind, Acela S-a făcut om pentru noi.
A fost pălmuit, a fost scuipat şi a fost răstignit, şi aceasta e ca şi cum Cel ce e nepătimitor după Dumnezeire ne-ar învăţa şi ar spune fiecăruia dintre noi prin cele pe care le-a pătimit aşa: „Dacă vrei, omule, să te faci dumnezeu şi să dobândeşti viaţa veşnică şi să fii împreună cu Mine — lucru pe care poftindu-l oarecând în chip rău protopărintele tău [Adam] nu l-a dobândit — aşa să te smereşti cum M-am smerit Eu pentru tine, şi, depărtând mândria şi trufia cugetului demonic, primeşte palmele, primeşte scuipările, rabdă-le pe acestea până la moarte şi nu te ruşina. Dacă însă tu te ruşinezi să pătimeşti pentru poruncile Mele aşa cum am pătimit Eu, Dumnezeu, pentru tine, şi Eu voi socoti o ruşine ca tu să fii împreună cu Mine la venirea Mea întru slavă şi voi spune îngerilor Mei: Acesta întru smerenia Mea s-a ruşinat de Mine şi n-a primit să lase slava lumii şi să se asemene Mie, iar acum, când a fost dezbrăcat de slava lui stricăcioasă iar Eu am fost preamărit în slava nemuritoare a Tatălui Meu, mă ruşinez şi numai de faptul de a-l vedea! Să fie, aşadar, azvârlit afară, să fie luat ca şi cei necredincioşi, ca să nu vadă slava Domnului!" Acestea deci le vor auzi cei care în aparenţă păzesc toate poruncile, dar din pricina ruşinii şi ruşinării oamenilor nu primesc ocările, necinstirile şi batjocurile care le vin de la ei, şi nu suportă nici pălmuirile, nici bătăile care le vin de la ei.
Smerenia lui Hristos şi a ucenicului Său
Înfricoşaţi-vă, oamenilor, şi tremuraţi, răbdaţi şi voi cu bucurie ocările pe care le-a îndurat Dumnezeu pentru mântuirea voastră! Dumnezeu este pălmuit de un rob neruşinat [In 18, 22] dându-ţi pildă de biruinţă, şi tu nu primeşti să pătimeşti aceasta de la omul care e supus aceloraşi patimi cu tine? Te ruşinezi să te faci imitator al lui Dumnezeu [Ef5, 1] şi cum vei împărăţi împreună cu El [2 Tim 2, 12] şi vei fi preamărit împreună cu El [Rm 8, 17] în împărăţia cerurilor, dacă nu rabzi aşteptându-L? Căci, dacă şi Acela s-ar fi ruşinat, în ce te priveşte să se facă om pentru tine şi te-ar fi lăsat până în clipa de faţă zăcând în căderea venită din călcarea poruncii, n-ai fi rămas, nenorocitule, împreună cu necredincioşii şi necinstitorii în adâncurile iadului?
Crezi că Hristos este Dumnezeu? „Da", zice el. „Deci, dacă crezi că Dumnezeu Cel ce a făcut cerul şi pământul [FA 4, 24], S-a deşertat [Flp 2, 7] în chip nedeşertat din şanurile Tatălui, S-a pogorât pe pământ din înălţimea nemărginită a Dumnezeirii şi a slavei Lui celei negrăite şi S-a făcut om simplu şi sărac pentru tine, care eşti lut, cenuşă şi ţărână, oare nu vei primi şi tu să te cobori din părută înălţime a tronului tău şi să te smereşti înaintea fratelui rău, care, după cât se vede, pare că stă mai prejos decât tine, dar prin virtuţile lui se află, poate, mai presus decât tine? Nu-ţi vei arunca haina care pare numai [la vedere] strălucitoare, ruşinându-te de veşmântul ţesut din fir de păr şi de smerenia Aceluia? Nu vei dispreţui toate cele ce sunt în realitate un simplu joc şi mai degrabă o mască a necuviinţei decât o slavă a strălucirii? Nu te vei face întru toate asemenea Făcătorului şi Dumnezeului tău, smerindu-te împreună cu fraţii tăi? Deci, dacă nu suferi să te asemeni Lui, atunci te faci pe tine însuţi — fără să ştii! — mai mare şi mai slăvit decât Acela, arătându-te nouă ca un alt Ana sau Caiafa sau Pilat şi ca un tiran, vrând ca Făcătorul a toate să stea nu pe scaun împreună cu tine, ci să Se înfăţişeze înaintea ta ca un osândit."
Să purtăm bucurosi crucea împreună cu Hristos
Acestea deci să fie zise către cei bogaţi şi nobili, care şed deasupra altora şi-şi încruntă sprâncenele cu cuget dispreţuitor. Ce vom spune însă către cei ce au lăsat, aşa-zicând, toate şi au sărăcit pentru împărăţia cerurilor? Ce le vom zice deci? Iată, ai sărăcit, frate, şi ai imitat pe Stăpânul tău, Hristos-Dumnezeu [2 Co 8, 9]. Priveşte-L deci de acum pe Acesta, Care este mai presus de toate cerurile [Ef A, 10] vieţuind şi petrecând [Bar 3, 38] împreună cu tine.
Iată, voi doi mergeţi împreună pe acelaşi drum, cineva v-a întâlnit pe calea vieţii, i-a dat Stăpânului tău o palmă, după care ţi-a dat de asemenea ţie una. Stăpânul nu răspunde, iar tu te împotriveşti? „Da, zice el, căci şi El a zis celui ce L-a pălmuit: «Dacă am vorbit rău, dovedeşte că este rău, iar dacă am vorbit bine, pentru ce mă baţi?» [In 18, 23]".
Dar El a spus aceasta nu răspunzându-i [în contradictoriu], după cum presupui tu, ci fiindcă Acela păcat nu a făcut, nici viclenie nu s-a găsit în gura Lui [2 Ptr 2, 22], iar, pe de altă parte,
ca să nu se socotească că după dreptate l-a lovit pe El, ca pe unul care ar fi făcut păcat,
cel ce i-a zis: „Aşa răspunzi tu arhiereului?" [In 18, 22], deci din această pricină a grăit El aceasta arătându-se pe Sine însuşi ca nevinovat.
Dar, negreşit, noi, cei vinovaţi de multe păcate, nu suntem aşa. Căci după aceea, suportând lucruri cu mult mai rele decât aceasta, El nu Se mai găseşte grăind nimic, ci, mai mult, Se arată rugându-Se pentru cei ce L-au răstignit pe El [Le. 23, 34].
Acela fiind luat în batjocură nu S-a mâniat, iar tu te enervezi?
Acela rabdă scuipări, palme şi pumni [Mt 26, 67], tu nu suferi să primeşti nici măcar un cuvânt aspru?
Acela primeşte cruce şi moarte de necinste şi suferinţele piroanelor, şi tu nu primeşti să faci slujirile cele mai de necinste?
Dar cum te vei face împreună-părtaş slavei Lui [7 Ptr 5, 1], neprimind să te faci împreună-părtaş al morţii Lui de necinste?
Cu adevărat, în zadar ai lăsat bogăţia, dacă nu vrei să-ţi iei şi crucea, cum a poruncit Acela, împreună cu cuvântul adevărului. „Vindeţi averile tale şi dă-le săracilor!" [Mt 19, 21] a poruncit Hristos tânărului — şi nouă împreună cu el
— „şi ia-ţi crucea ta şi vino şi urmează Mie!" [Mt 16, 24; 19, 21].
Tu însă bogăţia ai împărţit-o, dar să-ţi iei crucea n-ai primit, precum s-a zis, ceea ce înseamnă suportarea cu bucurie a asaltului tuturor încercărilor; te-ai lăsat de calea vieţii şi te-ai despărţit, spre nefericirea ta, de preadulcele tău Stăpân şi Dumnezeu!
Ci vă rog, părinţilor şi fraţilor, să păzim toate poruncile lui Hristos,
să răbdăm până la moarte încercările care vin asupra noastră,
pentru dorul împărăţiei cerurilor, ca să ne facem părtaşi şi ai slavei lui Iisus [1 Ptr 5, 1],
ai vieţii veşnice şi moştenitori ai bunătăţilor celor negrăite, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia fie slava în veci. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu